Photobucket

CURĂŢIA – este obligatorie si pentru oamenii casatoriti, si pentru cei necasatoriti

Partea I
Ce este curatia? 
Unii, în mod gresit, confunda curatia cu fecioria. Si, pentru faptul ca fecioria nu este obligatorie, ei socotesc si curatia ca pe un lucru neobligatoriu pentru toti oamenii. “Monahii si monahiile au facut legamântul fecioriei – spun ei – si trebuie, prin urmare, sa se afieroseasca unei vieti de curatie, însa noi, oamenii traitori în lume si cu familie, suntem slobozi de îndatorirea de a ne nevoi întru aceasta virtute”.

1. DEOSEBIREA DINTRE FECIORIE SI CURATIE
Oare asa stau lucrurile? Nu, deoarece curatia nu înseamna feciorie, ci curatenie sufleteasca. Iar ea este obligatorie si pentru oamenii casatoriti, si pentru cei necasatoriti. Nunta este dintru început curata si binecuvântata de Dumnezeu. Însa aceasta se ridica la înaltimea virtutii doar atunci când este însotita de curatie, adica de cinste si de încredere reciproca. Fecioria are o si mai mare binecuvântare de la Dumnezeu. Ea nu este o îndatorire, ci o nevointa asumata de bunavoie de catre cei ce au chemare catre ea, dupa cuvintele lui Hristos: Cine poate întelege, sa înteleaga! (Mat. 19, 12). Însa, doar atunci este placuta lui Dumnezeu, când este însotita de virtutea curatiei.
Nunta ar putea fi întinata de pacatele necuratiei. Si starea celor necasatoriti ar putea sa fie murdarita tot din aceasta pricina. Ca sa nu se întâmple asa ceva, noi trebuie sa ne ostenim a dobândi virtutea curatiei.
Sfânta Biserica propovaduieste nu numai celor feciorelnici, ci tuturor fiilor ei – si celor casatoriti, si celor necasatoriti – sa se roage fierbinte, cu rugaciunea Sfântului Efrem, pentru dobândirea virtutii curatiei.
Fecioria este cu totul deosebita, virtute îngereasca, care, o data pierduta, nu mai poate sa revina. Dar curatia poate fi redobândita oricând. Si cei mai de plâns desfrânati pot sa dobândeasca curatia. Fecioria nu este o conditie prealabila pentru mântuire, nefiind o porunca, o îndatorire pentru toti. Ea este obligatorie doar pentru aceia care, de bunavoie, au fagaduit sa o pazeasca. Insa fara curatie nimeni nu va putea sa se mântuiasca, daca nu va urma o pocainta pe masura pacatului împotriva curatiei si restabilirea ei. Sfântul Apostol Pavel spune ca nici desfrânatii…, nici adulterii… nu vor mosteni Împaratia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10), dar dupa aceste cuvinte, îndata deschide si pentru ei usa mântuirii prin pocainta. Termenul “desfrânati” se refera la cei care au pacatuit împotriva curatiei nefiind casatoriti; iar “adulteri” sunt cei casatoriti care au încalcat porunca curatiei. Delimitarea facuta de Sfântul Apostol Pavel urmeaza întocmai celor spuse de Mântuitorul, ca din inima pacatoasa ies adultere, desfrânari si alte rautati (Mat. 15, 19).
Deci, cel ce-si pierde fecioria poate sa se mântuiasca si fara feciorie, daca face o pocainta pe masura si duce o viata în curatie. Insa cel ce încalca porunca curatiei nu poate sa se mântuiasca, fara redobândirea prin pocainta a curatiei sale. De aici se vede limpede cât de importanta este pentru orice crestin pazirea legamântului curatiei, facut chiar la Sfântul Botez.
Mai multe femei desfrânate au venit la Mântuitorul Iisus Hristos si au plecat înteleptite, adica întoarse la Dumnezeu, întru totul înnoite. Prin cuvintele Mergi; de-acum sa nu mai pacatuiesti! (Ioan 8, 11), Mântuitorul a întors la mântuire pe cei ce umblau pe calea pierzarii. Asa s-a întâmplat si cu femeia cea desfrânata, ce a venit în casa lui Simon leprosul, ca sa unga capul Lui cu mirul cel scump, si cu lacrimile ei de pocainta sa spele picioarele lui Hristos (Mat. 26, 6-13). Despre ea, Sfânta Biserica spune în slujbele sale urmatoarele: “Femeia ce fusese mai înainte desfrânata, pe data s-a înteleptit. Pacatul ei cel de ocara si dezmierdarile cele trupesti le-a urât, luând aminte la rusinea cea mare de la înfricosatoarea Judecata, când vor fi vaditi cei desfrânati si cei care s-au pângarit pe sine”.
Fecioria este, într-adevar, o virtute sfânta. Insa si casatoria, atunci când este traita în curatie, este la fel de sfânta.
In afara fecioriei si a casatoriei, mai exista înca o stare - fecioria în casnicie. Aceasta se vadeste mult mai rar, mai ales în zilele noastre. Însa în Vietile Sfintilor se întâlnesc nu putine asemenea cazuri. Ea consta în urmatorul fapt: tinerii soti, cununati în numele lui Dumnezeu, din dragoste pentru Hristos hotarasc de comun acord sa traiasca precum un frate si o sora, în deplina feciorie, sub acoperamântul legiuitei casatorii. Aceasta este o mare nevointa, catre care putini sunt chemati si pe care înca si mai putini oameni o împlinesc în deplina neprihanire si cu folos pentru sufletele lor.
Nu trebuie sa se socoteasca totusi ca virtute orice deviere de la casatorie. Când aceasta nu se face pentru nazuinta catre nevointa si înfrânare, ci pentru scârba fata de legatura casatoriei, atunci nu numai ca ea nu este îngaduita, însa este chiar osândita în cel mai aspru chip de catre canoanele bisericesti (Pravila 51 a Sfintilor Apostoli). Sfânta Biserica le aminteste unor astfel de oameni ca tot ce a facut Dumnezeu este întru totul bun (Facere 1, 31) si ca El a facut parte barbateasca si parte femeiasca spre înmultirea neamului omenesc, binecuvântând aceasta. Deci, respingerea casatoriei este so¬cotita erezie.
Maniheii, marcionitii si alti eretici dualisti, care socotesc ca nu Dumnezeu, ci diavolul este creatorul lumii materiale, s-au lepadat de casatorie, scârbindu-se de aceasta. Crestinii nu trebuie sa urmeze însa ereticilor!
Sfântul Ioan Scararul lamureste în cel mai ortodox chip chestiunea casatoriei si a curatiei acesteia, scriind: “Unii spun ca, dupa gustarea îndulcirilor trupesti, omul nu poate sa se mai numeasca curat. Insa eu, în opozitie cu parerea lor, întaresc: …daca cheile împaratiei cerurilor ar fi fost încredintate celui feciorelnic (Sfântul Apostol Ioan Teologul), care nu a gustat din patima îndulcirii trupesti, ar fi putut sa fie îndreptatita parerea unor asemenea oameni. Ca sa se rusineze însa cei ce judeca astfel, anume acela care a avut soacra (adica a fost casatorit – se are în vedere Sfântul Apostol Petru – n.n.) a fost socotit curat si a pastrat cheile împaratiei curatiei”.
Prin urmare, sa luam aminte ca nu numai în feciorie, ci si în casatorie, omul poate si trebuie sa fie curat si îmbracat întru cinste!
2. CURATIA IN CADRUL CASATORIEI
Dumnezeu a dat omului înclinatii trupesti nu în vederea desfrâului, ci pentru înmultirea neamului omenesc. Judecatile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va înmultiti si umpleti pamântul si-l supuneti! (Facere 1, 28) – este dumnezeiasca porunca, lipsita de orice întinaciune. Insa omul, prin caderea lui în pacat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumnezeiesti si a început sa întrebuinteze înclinarile lui trupesti catre rau.
Creatorul a rânduit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2, 18), ci sa aiba familie. Familia a fost planuita de Dumnezeu ca un loc sfânt pentru nevointa întru evlavie, curatie si viata sfânta. În Noul Testament, unde se restabileste curatia dintru început a firii omenesti, se vorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19), în care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfânt si în care toate madularele se îndreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele: “Tatal nostru, Care esti în ceruri…” Oamenii casatoriti trebuie sa convietuiasca în deplina credinciosie unul fata de celalalt, demonstrând prin aceasta si credinciosia lor catre Dumnezeu. Curatia si dragostea reciproca – iata legatura dintre barbat si fe¬meie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singura privire plina de pofta în afara casatoriei devine deja un mare pacat (Mat. 5, 28).
Cel casatorit este legat prin porunca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta, exprimata înca din rai prin cuvintele: De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amândoi un trup (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a întarit sfintenia si neîncalcarea unirii prin nunta, spunând: Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta! (Mat. 19,6).
Greseala împotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri: 1) tradarea ori preadesfrânarea, care în ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie; 2) curvia chiar în hotarele nuntii, atunci când oamenii casatoriti nu traiesc fireste, asa cum legea dumnezeiasca a poruncit si constiinta ne da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni. Toate aceste necuratii sunt urâciune în fata lui Dumnezeu. Ele au condus înca de demult omenirea desfrânata (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai târziu la focul si pucioasa care au pedepsit Sodoma si Gomora (Facere 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer. De aceea, pentru cei ce înmultesc pacatele, Dumnezeu si pe noi ne va pedepsi, dupa proorocirea Sa, însa de aceasta data prin focul universal prin care se va întrerupe existenta acestei lumi pacatoase, ca sa se arate ceruri noi si pamânt nou, în care locuieste dreptatea (2 Petru 3, 13).
Toate fapturile au prin fire predispozitia de înmultire, însa la animale instinctele sunt pastrate în felul lor primitiv. Fapturile necuvântatoare se împreuneaza nu în vederea desfrânarii, ci ca sa împlineasca înmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influenta demonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se întâmpla adesea caderi înfioratoare si, ca urmari ale acestora, si catastrofe naturale.
Domnul Iisus Hristos a venit ca sa ne învete adevarata viata întru curatie si sa ne dezbare de pervertirea morala în care am fost atrasi. El a binecuvântat casatoria prin prezenta Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) si a osândit necuratia nu doar în forma ei cea mai grosiera, a preadesfrânarii, ci si cel mai “inofensiv” chip al necuratiei, privirea plina de pofta catre celalalt gen, spunând: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: “Sa nu savârsesti adulter!”. Eu însa va spun voua ca oricine se Uita la femeie poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui! (Mat. 5, 27-28).
Si Sfintii Apostoli s-au luptat plini de râvna împotriva preadesfrânarii si a diferitelor chipuri ale desfrânarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2, 14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfântul Apostol Pavel a delimitat clar curata si binecuvântata nunta de oricare chip de manifestare a necuratiei, spunând: Cinstita sa fie nunta întru toate si patul nespurcat. Iar pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfatuieste: …Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, din cauza desfrânarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau…, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decât sa arda (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa învatatura Sfintei Biserici, legiuita nunta, încheiata în numele Domnului (1 Cor. 7, 39), este unica dezlegare a problemei privitoare la convietuirea între un barbat si o femeie.
Casatoria are, în afara scopului ei de temelie – nasterea, de fii (1 Tim. 2, 15), înca si un alt scop important – de a fi paza a curatiei. Sfântul Ioan Gura de Aur învata: “Omul trebuie sa se casatoreasca pentru a alunga pacatul si pentru ase izbavi de orice fapta a desfrânarii. Anume pentru aceasta trebuie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc sa ducem o viata curata”. Dupa învatatura acestui mare barbat, casatoria nu este o piedica a curatiei, ci mai degraba ea o pazeste si o întareste. Din aceasta pricina, tradarea este un mare si greu pacat. “Omul casatorit, daca încalca casatoriile altora ori priveste cu pofta la vreo femeie straina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu oricât s-ar îndreptati prin fire”. Aceasta judecata, foarte aspra la prima vedere, este în realitate întru totul îndreptatita, deoarece, daca monahii dintru început se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdarii, omul casatorit poate sa-si manifeste pornirile lui trupesti, în limitele legiuitei casatorii. Dar a privi plin de pofta în afara acestor cadre, acesta este un pacat vadit, fiind un semn al desfrânarii, si nu al dorintei de înmultire a neamului omenesc prin legiuita si binecuvântata casatorie. Astfel, omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne- voiasca, si aceasta pe când e înca tânar, si sa nu astepte sa îmbatrâneasca, pentru a vietui în curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune si lupta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.
Sfântul Vasile cel Mare lamureste în chip minunat: „Virtutea curatiei nu o are acela în care dorintele necurate au slabit ca urmare a batrânetii, ori a bolii, ori din vreo alta pricina. Într-un astfel de om, chiar de ar mai si vietui pacatul, trupul lui neputincios îl împiedica de la fapte pacatoase. Curatia este silire continua, în afundul sufletului, si ucigatoare a urmelor miscarilor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel si a dobândit aceasta virtute, a înradacinat întru sine curatia cea potrivnica pacatului”.
(extras din Arhim. Serafim Alexiev – CURĂŢIA – Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul)

Partea II

3. CURATIA FECIORIEI
Dupa cum am vazut, cuvântul lui Dumnezeu scoate în evidenta nunta ca pe o sfânta porunca dumnezeiasca, iar fecioria – ca pe o stare si mai înalta de desavârsire (1 Cor. 7, 1, 8, 34, 38). În Vechiul Testament, fecioria nu era practicata, iar firea cazuta a omului nu avea puteri harice spre a se ridica pâna la ea. Sfântul Ioan Gura de Aur spune: “Minunata feciorie în Vechiul Testament nu era cunoscuta nici macar dupa nume”. Insa în Noul Testament, în belsugul de har dumnezeiesc, trairea virtuoasa în afara casatoriei a început sa se raspândeasca foarte mult. Sfintii Parinti au laudat-o pe ea, au recomandat-o si chiar au practicat-o. In cunoscutul sau tratat “Despre feciorie”, Sfântul Ioan Gura de Aur scrie: “Fecioria este bun lucru… ea este mai buna decât casatoria… Si daca este de trebuinta, voi adauga ca este mai buna aceasta – anume pe atâta, precum cerul este mai bun decât pamântul si îngerii decât oamenii. Ce este mai dulce, mai minunat si mai stralucitor decât fecioria? Ea raspândeste raze mai stralucitoare decât ale soarelui, care ne rup de orice lucru al vietii, si ne pregatesc sa privim cu ochi curati spre Soarele dreptatii”.
Insa, spre a fi placuta lui Dumnezeu, fecioria trebuie sa fie curata si lipsita de orice pata. Daca pentru casatoria crestina este de trebuinta ca ea sa straluceasca în curatie, cu cât mai mult acest lucru este de trebuinta fecioriei! Deasupra ei se cade sa arda neîncetat candela sincerei nepacatuiri, pentru a fi autentica. Iubirea între soti cere legatura nuntii. Dragostea catre Dumnezeu o exprima cel mai bine virtutea afierosirii trairii întru feciorie. Cel ce se casatoreste o încredinteaza pe sotia lui ca este gata sa moara pentru ea. Iar cel feciorelnic, care de bunavoie îsi asuma nevointa necasatoriei, trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lume. Altfel, pentru ce se împovareaza cu o asemenea grea truda, daca dragostea lui catre Dumnezeu nu depaseste orice alta legatura cu cele pamântesti? Sotii îsi marturisesc dragostea lor reciproca prin credinciosia unuia fata de celalalt. Cel feciorelnic însa trebuie sa-si manifeste dragostea lui catre Dumnezeu prin neschimbata lui credinciosie catre Hristos si prin permanenta lui stare de curatie. Caci orice îndepartare de la curatie este o tradare a lui Dumnezeu.
Fecioria poate sa fie atât exterioara, cât si launtrica; cea exterioara este aparenta, prefacuta; numai cea launtrica are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fecioria cea din afara – a nu savârsi cu trupul vreun oarecare pacat al desfrânarii – nu este de folos crestinului care este însotit de o permanenta si tainica desfatare a dorintei de desfrânare. Cel ce doreste sa ajunga la fecioria cea launtrica, trebuie neîncetat sa-si curateasca inima lui de gândurile de desfrânare insuflate de demoni si neîncetat sa aduca pocainta, prin lacrimile careia se spala petele ticalosiilor desfrânarilor care au întinat sufletul.
Deci, fecioria trebuie sa fie împlinita launtric, cu dragoste adevarata de Dumnezeu, cu binecuvântata râvna pentru nevointa, printr-o neîncetata curatire a sufletului si o permanenta nazuinta catre o viata asemenea îngerilor. Cel cu adevarat feciorelnic este dator sa duca o lupta hotarâta, pâna la sânge (Evrei 12, 4), cu propriile lui patimi ale desfrânarii si cu diavolii acestei patimi. El trebuie sa urasca gândurile îndulcirii patimase, pentru a nu se face vinovat ca cele trimise de diavol ajung în sufletul lui. În niciun caz nu trebuie sa le cheme singur, nici sa se îndulceasca cu ele, dupa cele scrise de Sfântul Isaac Sirul: “feciorelnic este acela care nu numai ca si-a pazit trupul de întinaciune, ci se rusineaza chiar si de sine însusi atunci când ramâne singur”. Dupa cuvintele aceluiasi sfânt nevoitor, “plin de curatie nu este omul caruia, în vremea luptei, trudei si nevointei, îi înceteaza gândurile urâte, ci acela care, cu inima sincera, îsi curata vederea mintii lui si nu-i da voie ei sa se dedea la gânduri necurate. Si atunci curatia constiintei lui marturiseste prin lumina ochilor despre credinta lui în legea curatiei. Rusinea lui ca o perdea se lasa deasupra tainicului altar al gândurilor sale, si neprihanirea lui ca o fecioara curata se pazeste pentru Hristos, prin credinta”.
“Fericit este omul care se straduieste sa placa lui Dumnezeu si-si pazeste trupul sau neîntinat, ca sa-l faca pe acesta biserica sfânta a Împaratului Hristos!”- spune Sfântul Efrem Sirul.
Iar Sfântul Ioan Scararul, definind curatia ca fiind “curatia inimii si a trupului”, scrie: “Curatia se mai numeste înca si nepatimire. Si pe buna dreptate! Pentru ca ea este premergatoare a învierii celei de obste si a nestricaciunii trupurilor”.
Sa nu se considere din partea celor feciorelnici si a monahilor ca orice miscare trupeasca este deja pacat împotriva curatiei si a fecioriei! Sa auzim înteleptele judecati ale Sfântului Antonie cel Mare pe aceasta tema. Spune acesta: “Sa stii ca trupul are o miscare fireasca, care este înnascuta. Insa ea nu lucreaza (cu pacat) când sufletul nu doreste aceasta. Este o simpla miscare trupeasca, lipsita de orice dorinta. Exista si un alt chip al acestei porniri, care provine din prea multa saturare si înfierbântare a trupului, din pricina hranei si a bauturii fara de masura. Când apare o caldura din acestea în trup, se pricinuieste o tulburare a lui. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: Si nu va îmbatati de vin, în care este pierzare…! (Efes. 5, 18). Tot astfel si Domnul a grait ucenicilor Sai în Evanghelie: Luati seama la voi însiva, sa nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare si de bautura…! (Luca 21, 34). Celor nevoitori însa li se întâmpla si un al treilea chip de miscare, nascut din viclenia si zavistia demonilor. Prin urmare, trebuie sa stim ca miscarea trupului poate sa fie de trei feluri: prima – fireasca, a doua – din reaua întrebuintare a mâncarii si bauturii, si a treia – de la demoni”.
La orice om normal este proprie pornirea fireasca a primului chip. Aceasta înca nu este pacat, daca se produce fara participarea voii omenesti si daca omul nu ia aminte la ea, nici nu-i da ei prilej spre dorinte pacatoase. Ea se stinge, tot astfel dupa cum s-a si ivit.
Al doilea chip al acestei miscari nu mai este la fel de nevinovat ca si primul, caci apare ca o consecinta a neînfrânarii de la mâncare, mai cu seama a mâncarii de carne si a alcoolului. Omul stie din experienta ca îmbuibarea si multa bautura exalta patimile trupesti si conduc la desfrânare. Si daca, în ciuda acestora, se îmbuibeaza cu mâncare si cu alcool, el va da socoteala înaintea lui Dumnezeu pentru desfrâul si neînfrânarea sa. Sa te saturi si sa doresti sa ramâi curat este tot una cu a cauta sa stingi focul cu benzina. Îmbuibarea pântecelui si bautura nasc, inevitabil, dorinte pacatoase, iar înfrânarea si postul aspru le îmblânzesc pe acestea. Vrei sa nu mai pacatuiesti împotriva curatiei? Nu mânca peste masura si nu mai consuma alcool! Daca te va birui pofta pântecelui, ne-aparat te va birui si patima trupeasca, în acest caz, tu porti toata vina.
Al treilea chip al miscarii trupesti, care, dupa cum am vazut, este pricinuit de catre demoni si li se întâmpla mai cu seama nevoitorilor, poate sa fie si pacatos, si nepacatos. Lipsit de pacat este atunci când omul, în ciuda privelistilor necurate înfatisate de demoni, se împotriveste si se lupta ca sa se pazeasca curat în fata navalirilor necurate ale acestora. În chip pacatos se manifesta atunci când omul se ispiteste singur si savârseste fie o îndulcire pacatoasa a necuratiei gândite, fie pacatul desfrânarii cu fapta.
Pe cât este de nefolositoare fecioria de dinafara a omului fara continut launtric, se vede din urmatoarea întâmplare. La o stareta a venit sa se nevoiasca nepoata acesteia, o tânara care dorea sa afieroseasca lui Dumnezeu floarea tineretii sale. Fata a îmbracat cernita rasa monahala si a început sa se arate ca o buna si înteleapta monahie. Toate calugaritele manastirii se bucurau de ea, vazând o asa de înalta smerenie si curatie sufleteasca. Insa nu pentru multa vreme a împodobit ea, cu viata sa ireprosabila, aceasta obste de fecioare. Moartea a rapit-o pe neasteptate. Au îngropat-o cu multe lacrimi si tânguire. Dupa o oarecare vreme, egumena, fiind foarte trista din pricina neasteptatei pierderi, a hotarât sa se roage lui Dumnezeu ca sa-i descopere ei cu ce slava cereasca a fost învrednicita calugarita ce murise si la ce înaltime se afla ea între fericitele fecioare. In acest scop, ea s-a dedat la aspra postire si priveghere. Dumnezeu i-a împlinit rugaciunea ei, descoperindu-i în vedenie locul celei repausate. Insa, spre marea sa îngrozire, egumena a vazut-o pe nepoata sa nu în rai, ci în iad, în mijlocul flacarilor adâncului.
- Dumnezeul meu! Sa te vad pe tine, iubita mea copila, în acest foc? – s-a îngrozit stareta. Si eu eram sigura ca tu stralucesti în mijlocul frumusetilor raiului, alaturi de îngeri, în ceata sfintelor fecioare. Pentru ce ai fost pedepsita astfel?
- Pentru faptul ca eu eram numai în ochii vostri fecioara si nepatata mireasa a lui Hristos, – i-a raspuns cea osândita – însa de fapt eram cu totul altfel. E adevarat ca nu m-am întinat în pacate trupesti, însa aveam gânduri ticaloase, pofte necurate si dorinte murdare. Toate acestea m-au azvârlit în iad! Odata cu nepacatuirea cea de afara a trupului meu, eu nu mi-am pazit si curatenia launtrica a Sufletului. M-am îndulcit de închipuiri necurate, fara sa socotesc aceasta ca pacat. Iar când trebuia sa ma marturisesc, ascundeam cu buna stiinta fata de duhovnic gândurile mele cele trupesti. Si iata, din pricina tuturor acestora, dupa moartea mea, îngerii s-au scârbit de mine si m-au lasat în mâinile demonilor. De aceea voi fi vesnic în iad si niciodata nu voi vedea fata lui Dumnezeu!
La aceste cuvinte, cea osândita, gemând si scrâsnind din dinti, s-a pierdut în flacarile iadului.
Cu dreptate a grait Sfântul Macarie cel Mare: “Daca doar la vedere îti pazesti trupul tau de întinaciune si desfrânare, iar înlauntru savârsesti pacatele desfrânarii prin gândurile tale, esti preacurvar înaintea lui Dumnezeu si trupul tau feciorelnic nu-ti va aduce folos… Pentru ca exista desfrânare savârsita cu trupul, si exista des- frânare savârsita cu sufletul, prin care se intra în partasie cu satana. Sufletul poate sa aiba partasie fie cu demonii, fie cu Dumnezeu si cu îngerii lui. Când desfrâneaza cu diavolul, sufletul devine însa nevrednic de Mirele Ceresc”.
Cum se ajunge oare la pacatul necuratiei în feciorie? Complicatul proces al nasterii si formarii pacatelor în suflet, în ceea ce priveste curatia, este descris de catre Sfântul Ioan Scararul astfel:
“Parintii au stabilit, cu darul deosebirii lor, urmatoarele momente: 1) momeala, 2) însotirea, 3) încuviintarea, 4) robirea, 5) lupta si 6) patima. Ei lamuresc ca momeala este gândul obisnuit ori imaginatia vreunui lucru, care se iveste pe neasteptate în minte, având dorinta sa intre în inima. Însotirea este convorbirea cu gândul ce se arata… Aceasta convorbire poate sa fie patimasa ori nepatimasa. Încuviintarea este învoirea placuta a sufletului catre gândul ori lucrul ce s-a aratat. Robirea este atragerea fara de voie, în chip silit, a inimii noastre de catre gândul cel ispititor, ori gândirea continua legata de acest lucru, care distruge buna noastra asezare sufleteasca. Lupta se numeste starea prin care voia libera a omului se împotriveste în mod constient ispitei. Lupta poate sa se termine fie prin biruinta, fie prin înfrângere. Iar patima se numeste adesea starea plina de pofta, care, încuibata în suflet, se preface în deprindere, ca si cum ar fi propria lui natura, astfel ca el, de bunavoie, doar de la sine însusi nazuieste catre fapte. Dintre toate acestea, prima (momeala) este nepacatoasa; a doua (însotirea) – nu întru totul; a treia (încuviintarea) este potrivita cu starea celui ce lupta (lupta este motiv fie de încununare, fie de chinuri); robirea presupune alte judecati, atârnând de faptul întâmplarii ei – fie în vremea rugaciunii, fie într-o alta vreme, fie catre lucrurile indiferente (catre lucrurile care nu sunt nici bune, nici rele), fie e legata cu dorirea limpede a lucrurilor pacatoase. Si daca tine de patima, aceasta, fara nicio îndoiala, este de osândit. Si daca nu se curateste printr-o pocainta pe masura, se ajunge la muncile cele vesnice. Acela care catre primul chip (momeala) se arata fara patima (adica respinge ispita ce se arata, fara sa-si pateze luarea-aminte cu ea), dintr-o miscare taie toate celelalte momente ce conduc catre pacat”.
Din aceasta constatare rezulta ca cel mai important lucru la venirea ispitei este primul: respingerea ei în chip hotarât. In acest proces de prefacere a ispitei nevinovate în pacat, omul nu este singur. In jurul lui se învârt în chip nevazut demonii, care se straduiesc sa-l doboare spre rau si sa-l piarda. Iar lucrarile demonilor sunt diferite. Sfântul Ioan Scararul spune: “Exista diavol (al patimii desfrânarii) care, îndata ce ne asezam pe pat, vine catre noi si ne sageteaza cu pacatoase gânduri necurate, ca sa ne murdareasca si sa nu mai luptam împotriva lui cu rugaciune, ci sa adormim în aceste gânduri ticaloase si sa avem, în urma lor, vise întinate”.
Diavolul grijii de multe (împrastierii ce aduce mâhnirea -n.n.) premerge de obicei duhului patimii desfrânarii. Primul pregateste drumul celui de-al doilea. Cel cazut într-o astfel de stare cauta desfatari. Si iata, vine duhul desfrânarii si îi propune împliniri deosebite, diferite gânduri necurate, aratari, fapte si ticalosii. Acela care nu izgoneste duhul grijii de multe prin rugaciune ori printr-o munca de foos, face loc în inima lui diavolului desfrânarii. Si unde se poate ajunge pe acest drum, nu este greu ca omul sa-si dea seama.
Aici trebuie sa amintim si de ispitele pacatoase, care adesea se întâmpla în vis chiar si celor feciorelnici. “Unii cred – scrie Sfântul Ioan Scararul – ca razboaiele din somn si cele ce se întâmpla în vremea visului sunt pricinuite doar de hrana. Insa eu am vazut si pe aceia care erau foarte bolnavi ori care posteau îndelung si care totusi se întinau în vis. Am întrebat despre aceasta pe un calugar încercat, ce avea darul discernamântului, si el mi-a lamurit toate în chip foarte întelept: “Se întâmpla, zicea batrânul, o întinare ca urmare a îmbuibarii de mâncare si a somnului mult. O alta din mândrie, când dupa o îndelunga neîntinare, începem sa ne mândrim cu aceasta. Si exista o a treia, ca urmare a osândirii aproapelui. Ultimele doua pot sa se întâmple si celor bolnavi, însa nu este exclusa nici cea de-a treia. Iar daca cineva este curat de toate cele trei pricini pomenite mai înainte si i se întâmpla lui ispita în vis, fericit e el pentru o astfel de nepatimire, si sa stie ca a patimit ispita numai, din zavistia diavolilor si dupa îngaduinta lui Dumnezeu…, ca sa dobândeasca prin aceasta ispita fara de pacat înca o si mai adânca smerenie”.
4. NECREDINTA IN DUMNEZEU – cea mai de seama pricina a necuratiei noastre
Multe sunt pricinile pentru care noi cadem în pacate trupesti. Aceste pricini le vom cerceta cu deamanuntul în urmatorul capitol. Insa cea mai importanta, dupa parerea noastra, este necredinta în Dumnezeu. Ea aduna întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mica importanta.
Vorbind despre necredinta în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic (cu el îndeobste nu ne ocupam în aceasta lucrare), ci ateismul practic ori putina credinta a credinciosilor crestini ortodocsi. Ar putea sa sune straniu, însa aceasta necredinta din punct de vedere practic este o reeditate. Manifestarile ei sunt: indiferenta fata de Dumnezeu, absenta simtamântului religios, îndoiala în credinta, îndepartarea de Biserica, nepasarea fata de viata de dincolo, fata de înfricosatoarea Judecata, de raiul cel vesnic si de vesnicele chinuri. Aceste manifestari marturisesc despre o credinta care se clatina, despre o nadejde slaba si despre o dragoste care s-a racit. Iar fara o credinta înflacarata, fara nadejde si dragoste catre Creatorul sau, omul nu are râvna, nici forte spre a lupta cu patimile trupesti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare fireasca deosebita catre patimile trupesti. Dupa caderea lui Adam în pacat, aceste patimi i-au devenit lui o a doua natura. Cine poate sa ne izbaveasca din pacate, daca nu avem o credinta puternica si frica de Dumnezeu în inima noastra?
In anumite epoci, când credinta a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. îndata ce credinta s-a micsorat, a decazut si viata morala. Revenirea la necredinta neamurilor pagane antice a adus lumea contemporana în pragul descompunerii morale. Când nu exista idealuri înalte, oamenii încep sa puna în locul acestora instinctele lor cele mai josnice. Asa a fost si în trecut, asa se întâmpla si astazi. Istoria, în mod obiectiv, da marturie în acest sens.
Crestinatatea a propus ca ideal vesnic pentru om asemanarea lui cu Dumnezeu. Prin învatatura si prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, si dupa El si Sfintii Apostoli, au dat un imbold firii decazute a omului spre o înalta viata de curatie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Caci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor, învatându-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, în veacul de acum, sa traim cu întelepciune, cu dreptate si cucernicie; si sa asteptam fericita nadejde si aratarea slavei Marelui Dumnezeu si Mântuitorului Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca sa ne izbaveasca de toata faradelegea si sa-Si curateasca Lui popor ales, râvnitor de fapte bune (Tit 2, 11-14). Marele Apostol al neamurilor a povatuit atât pe cei în vârsta, cât si pe tineri la curatie (Tit 2, 2, 5; 1 Tim. 2, 3, 15). El însusi practicând curatia în cea mai înalta forma a ei, a cerut de la altii ca sa-i urmeze aceasta purtare (1 Cor. 7, 7-8).
Dupa învatatura cuvântului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti, niciun om, fara ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însusi, nu este în stare sa-si biruie patima desfrânarii, nici sa izgoneasca de la sine neîncetatele navaliri ale demonilor desfrâului. Numai înarmat cu credinta si har, cu nadejde si dragoste de Dumnezeu, el poate sa lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însa întrarmare dumnezeiasca, acesta nu va putea nici macar sa lupte, dar sa-si biruiasca duhurile desfrânarii. Caci cel ce nu crede în existenta lui Dumnezeu si nu se teme de ceea ce va raspunde înaintea Lui, în numele cui se va stradui sa dobândeasca vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc pacatos si desfrânat si care nu este dorita nici de catre trupul înclinat catre pacat?
“Omul a fost creat cu aceste înclinari trupestii – spune lumea. Prin urmare, el are dreptul sa le foloseasca asa cum doreste. Cum are dreptul sa manânce, dându-i-se lui în acest scop gura, stomac, sistem digestiv, asa are si dreptul la orice manifestare trupeasca, caci acest fapt îi este dat prin natura lui”.
Oare sunt adevarate astfel de rationamente? – Nu! Si iata de ce:
1. Hrana este absolut necesara existentei omenesti, în timp ce înclinatiile trupesti, asa cum se vede din pilda sfintilor feciorelnici, nu sunt conditii necesare pentru existenta noastra.
2. Scopul hranei este mentinerea vietii, iar simtirile gusturilor sunt doar manifestari însotitoare în plan secund, nesubzistând doar în ele însele. Insa scopul înclinatiilor trupesti este perpetuarea neamului omenesc, astfel ca desfatarile care le însotesc nu sunt un scop, ci manifestari secundare. Daca manifestarile gusturilor ce însotesc hrana devin scop în sine, aceasta se preface pentru om din binecuvântare în blestem – în placerea pântecelui, în îmbuibare si în betie, urmate de tulburare si de greata, iar dupa aceasta, de mai grele chinuri. Astfel, hrana, în loc sa fie datatoare de puteri, devine pricinuitoare de boala si de alte neputinte. Tot astfel si îndulcirea de patimi, daca se preface în scop în sine, va aduce multe chinuri omului.
3. Prin chinurile care urmeaza îmbuibarii de hrana si betiei, în bolile de stomac, este nevoie de dieta. Pentru oamenii bolnavi din pricina pacatului, este nevoie, de asemenea, de dieta si de cumpatare în viata trupeasca. Necumpatarea de orice fel conduce catre stricaciune si spre un deznodamânt usor de prevazut.
Toate acestea, atât de lamurite pentru cel întelept, sunt din pacate destul de neclare pentru cei iubitori de trup, care au uitat pe Dumnezeu. Oricât ai dori sa le demonstrezi lor prin multe si felurite dovezi, nimic nu-i va convinge, pentru ca ei au pierdut pe Dumnezeu ca Ajutator întru bine si au aflat trupul lor ca aliat si îndemnator catre rau.
Observam ca, chiar si pentru cei credinciosi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce nazuiesc catre o viata duhovniceasca, neîmpacatul trup omenesc este o foarte mare problema si ca fara ajutorul Cerului, nimeni nu a reusit sa o rezolve. Atunci cum va putea sa reuseasca întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienta unui asemenea lucru, ci, dimpotriva, alege calea cea mai usoara, a neîmpotrivirii si a placerii de sine. Insa din aceasta placere de sine ce se naste? Moartea duhovniceasca, venita înaintea celei trupesti. Cei ce traiesc în desfrânare si în bautura sunt ruine vrednice de plâns înca de la vârsta tineretii. Ei par batrâni, cu mult înainte de a îmbatrâni. Trupurile le tremura, deoarece în nebunia patimilor lor nu au tremurat de frica înaintea lui Dumnezeu. Ei se ofilesc mai înainte de vreme si chiar daca au avut multe insultei; bune, repede îsi pierd darurile lor. Si cei mai întelepti dintre acestia, cuprinsi de boli rusinoase, si-au încheiat jalnica lor viata în ospicii. Si care va fi partea lor de dupa moarte? Te cutremuri la un asemenea gând. Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; caci ce va semana omul, aceea va si secera. Cel ce seamana în trupul sau însusi, din trup va secera stricaciune; iar cel ce sea mana în Duhul, din duh va secera viata vesnica (Gal. 6, 7-8).
Cât de diferita este privelistea pe care ne-o înfatiseaza crestinii care cred sincer si nazuiesc catre o viata de curatie! Pe cât de strânsa este relatia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfintii curatindu-si inima lor, ne sunt vrednica pilda despre cum poate sa se transforme omul pacatos, care s-a unit cu Dumnezeu si s-a îmbracat cu toata armura lui.
Sfântul Ioan Teologul, având în vedere aceasta unire cu Dumnezeu a primilor crestini, a laudat nu numai pe cei vârstnici, ci si pe cei tineri dintre acestia pentru biruinta lor asupra diavolilor desfrânarii. Si cât este de minunat ca tocmai vârsta tineretii, la care pacatul desfrânarii este cel mai prezent, Apostolul o da ca pilda de dobândire si de înfaptuire a curatiei cu ajutorul lui Dumnezeu! Scris-am voua, tinerilor, caci sunteti tari, si cuvântul lui Dumnezeu ramâne întru voi si ati biruit pe cel viclean (1 Ioan 2, 14). Din context reiese limpede ca acesti tineri crestini au biruit pe cel rau nu prin propriile lor puteri, ci cu ajutorul Harului primit întru ei sa dainuiasca prin cuvântul lui Dumnezeu, în care acestia permanent au fost povatuiti. Altfel nu este cu putinta pentru vreun om, mai ales în anii tineretii, lipsit de ajutorul Harului, sa iasa la liman cu poftele ce rasar permanent în trupul sau si cu demonii desfrânarii care clocotesc asupra lui.
Patima trupeasca nascuta în om se vadeste aproape la fiecare înca de la o vârsta frageda. E cunoscut ca pâna si copiii simt câteodata înclinatii trupesti. Sa nu mai vorbim însa de vârsta tineretii, în care ele se manifesta cu multa aprindere. Cum vor fi tinute în frâu aceste instincte nestavilite, fara credinta în Dumnezeu, fara frica de Dumnezeu, fara nadejdea în ajutorul dumnezeiesc, fara dragostea de Dumnezeu? Istoria crestinatatii cunoaste perioade întregi când, la crestinii tineri, crescuti to credinta si în evlavie, curatia a înflorit si pe chipul lor, si în inima lor. Si cât era de placut atunci sa vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curatiei, si fecioare care nu se sluteau cu vopsea artificiala, cum îsi mânjesc fetele si ochii astazi tinerele femei moderne, ci se înfrumusetau cu fireasca si fermecatoarea culoare a castitatii!
Cununa curatiei este cea mai minunata podoaba a celui tânar. Cel ce se înfrâneaza la vârsta tineretii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupesti si la maturitate. Astfel, pentru paza curatiei de la vârsta tineretii, i se va da lui batrânete luminoasa. Si ceea ce este mai de lauda, la înfricosatoarea Judecata el va sta de-a dreapta Mântuitorului, în haina cea alba a curatiei, ca sa cânte împreuna cu cei ce au biruit pacatul si care poarta în mâini ramuri de finic, minunata cântare: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care sade pe tron, si de la Mielul! (Apoc. 7, 10).
Daca nu se deprinde omul cu curatia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate sa dobândeasca aplecare catre ea dupa ce a experimentat desfatarile cele îmbolditoare ale patimilor desfrânarii. Lupta pentru curatie este mai usoara pentru cel curat decât pentru cel întinat. Pâna nu a gustat dintr-o anumita mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearca o dorinta prea mare sa o guste. “Asa si trupurile curate: primesc din necunoasterea patimii desfrânarii mare usurare în lupta împotriva desfrânarii” – spune Sfântul Ioan Scararul.
Ce ne ajuta cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânarii? Credinta în Dumnezeu, frica de El si cautarea staruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtutile nu se câstiga doar cu puterile omenesti. Acest lucru este valabil mai cu seama în privinta curatiei. Sfântul Ioan Scararul pe buna dreptate subliniaza: “Nimeni dintre cei înteleptiti în pazirea curatiei nu a putut sa se socoteasca pe el însusi la aceasta dobândire. Pentru ca nu este în puterea noastra sa ne biruim propria fire. Acolo unde firea poate fi biruita, se simte prezenta Aceluia Care se afla mai sus de fire”.
“Într-adevar – scrie Sfântul Ioan Cassian -, daca orice reusita în virtute este o lucrare a harului Domnului si daca înfrângerea oricarei patimi este o biruinta a Lui, atunci, înaintea a toata virtutea – dobândirea curatiei si înfrângerea patimii poftei – este cu precadere binecuvântare si dar… Sa nu simti întepatura în trup este, într-o anumita masura, acelasi lucru ca si cum ai iesi din trup, în trup fiind… Nu este cu putinta pentru om sa zboare cu propriile lui aripi pâna la o asa de înalta desavârsire cereasca, daca harul lui Dumnezeu nu îi da lui darul curatiei si nu îl scoate din întinare. Prin nicio alta virtute oamenii trupesti nu se aseamana într-atâta cu îngerii… ca prin dobândirea harului curatiei, prin care ei, înca din timpul vietii lor pamântesti, au, dupa Apostol, cetate în ceruri (Filip. 3, 20) si înca aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost fagaduit sfintilor în viata viitoare, dupa iesirea din trupul pieritor”.
Unii oameni, pierzându-si credinta în Dumnezeu, dar nelinistiti din pricina tineretului de astazi, afundat în desfrânare, recomanda ca iesire din aceasta stare sportul, jocurile, tehnica, preocuparile artistice, literatura, stiinta si altele. Se vadeste însa ca nimic din toate acestea nu poate fi în stare sa opreasca nestapânitul clocot al patimilor desfrânarii. Dimpotriva, ele din ce în ce mai mult se întetesc. Realitatea ne arata ca, îndata ce te-ai rupt câtusi de putin de credinta în Dumnezeu, te-ai îndepartat de singurul sprijin al virtutii. Cel Ce ne da armura pentru biruinta în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fara aceasta întrarmare, nimeni nu a putut sa stea împotriva rautatilor diavolesti (Efes. 6, 11).
Ca urmare, daca doresti sa biruiesti, îmbraca armura dumnezeiasca! Iar aceasta consta, dupa Sfântul Apostol Pavel, în pavaza credintei si în sabia duhovniceasca, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 14-17). Fara pavaza credintei, tu esti fara aparare si jalnic în toata mândria si înfumurarea ta. Demonii desfrâului se ridica asupra ta. Trupul te asupreste. Mintea ti se pierde, constiinta amuteste, sfaturile cele minunate palesc în constiinta. Nimeni nu poate sa te ajute. Ramâi singur, cu patima ta, care te atrage doar spre trupul ce te razboieste. Cine sa te traga înapoi din fata prapastiei deschise înaintea ta? Daca ai credinta în Dumnezeu, aceasta credinta, precum fulgerul, într-o clipa îti va lumina constiinta ta. Daca ai frica de Dumnezeu, o astfel de frica, precum un tunet, va cutremura duhul tau. Tu vei lua aminte, îti vei veni în sine, te vei trezi… Si astfel te vei mântui din ghearele diavolului desfrânarii!
(extras din Arhim. Serafim Alexiev – CURĂŢIA – Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul)

Partea III

5. DUSMANII CURATIEI
Dusmanii curatiei sunt:
1. Înaintea tuturora, propria noastra patima, cuibarita în trupul nostru pacatos. Cu ea omul trebuie sa poarte lupta. De aceasta lupta aprinsa nu au fost crutati nici cei mai mari sfinti. În vietile lor citim ca ei ajungeau la capatul puterilor, însa nu paraseau nadejdea în Dumnezeu si lupta cu pacatul.
Un frate de manastire, de pilda, era greu luptat de gândurile desfrânarii.În inima lui ardea parca, zi si noapte, focul iadului ispitelor. Însa el rabda si nu se învoia cu patimile desfrânarii, ci prin rugaciune se împotrivea lor atât cât era cu putinta. Multi ani a petrecut în aceasta lupta, pâna ce, în cele din urma, furtuna ispitelor s-a risipit. În inima acestui monah a început sa împarateasca pacea. Pentru rabdarea si statornicia lui în acest razboi. Dumnezeu: i-a daruit biruinta. El a dobândit o nepatimire plina de har, lesne punând pe fuga toate uneltirile diavolilor desfrânarii ce s-au mai ivit din când în când, pâna la sfârsitul vietii sale.
Despre un alt monah se povesteste ca timp de 14 ani a avut cumplite ispite de desfrânare. În tot acest timp, el s-a luptat barbateste cu ele, necedând acestora, conducându-se dupa urmatorul dreptar: nu a îngaduit gândului sau sa se învoiasca cu ispita. Insa nici asa nu a reusit sa izgoneasca diavolii desfrânarii de la sine. In cele din urma a marturisit în biserica manastirii, înaintea tuturor fratilor, ispitele sale de desfrânare. Calcându-si în picioare rusinea lui, s-a smerit si a asteptat ajutor de la Dumnezeu. Egumenul a rânduit tuturor sa se roage pentru el timp de o saptamâna. Dupa aceste rugaciuni ale întregii obsti, chinurile diavolilor desfrânarii s-au îndepartat de la monah si razboiul lui launtric a luat sfârsit.
Sa nu ne miram ca placutii lui Dumnezeu au avut parte de lupte trupesti!Dumnezeu îngaduie patimile desfrânarii, pentru a ne smeri prin acestea. Nevoitorul care a înaintat în oarecare virtuti si din aceasta pricina arata aplecare catre mândrie, îndata ce se ciocneste în inima lui cu gândurile izvorâte din desfrânare, nu poate sa nu se scârbeasca de sine si sa nu vada cât de josnic este el în ochii lui Dumnezeu. In acest chip se mântuieste de cea mai înfioratoare si mai pierzatoare patima – mândria. Constientizând aceasta, placutii lui Dumnezeu au patimit cu rabdare atacul desfrânarii si nu au cârtit înaintea lui Dumnezeu, ca au fost creati cu aplecari trupesti. Ei au vazut în ele o otrava pe masura împotriva mândriei. Însa aceasta otrava potrivnica lecuieste mândria doar prin smerita, necârtitoarea, barbateasca si statornica lupta cu patimile necurate. Daca cedam acestora ori cârtim împotriva lui Dumnezeu, aceasta otrava potrivnica mândriei se devine vatamator pentru noi însine. De aceea, în lupta cu patima desfrânarii se cere mare întelepciune, rabdare si smerenie.
Un oarecare ucenic al unui mare nevoitor, cu smerenie si cu întelepciune se lupta cu patima sa. Vazându-l cât sufera si se chinuieste, staretul l-a întrebat: “Nu vrei sa-L rog pe Dumnezeu sa-ti usureze lupta?” – “Nu! – i-a raspuns ucenicul. Pentru ca, desi patimesc, în aceasta patimire a mea aflu roada pentru suflet. De aceea, mai bine în rugaciunea ta cere de la Dumnezeu ca sa-mi dea rabdare sa pot duce ispita!” Auzind aceasta, staretul s-a minunat si i-a spus: “Acum înteleg ca tu ai înaintat pe cale si mi-o iei înainte!”
Ispitele trupesti se pot asemana cu mâncarurile savuroase, care dau un miros ademenitor. Treci, de pilda, în post, pe lânga un bufet si simti miros placut si atâtator spre pofta. De tine atârna daca vei intra ori nu în acel local, daca vei mânca ori nu vei mânca. Tot astfel si cu ispitele trupesti. Simti puterea lor ademenitoare, însa pentru ca ai voie libera, singur hotarasti daca vei pacatui ori nu. Celor plini de dârzenie le ajuta Dumnezeu. Nu trebuie sa uitam aceasta. Potrivit Sfintilor Parinti, noi suntem doar luptatori împotriva gândurilor ispititoare, si nu dezradacinatori ai acestora. Cel ce le smulge din radacina este Dumnezeu!
2. Al doilea dusman al necuratiei este lipsa privegherii asupra noastra însine si nepazirea simturilor noastre: vederea, auzul, gustul si celelalte.Aceste simturi sunt ferestre si usi ale sufletului. Cel ce nu ia aminte, ci le deschide atunci când nu trebuie, singur îngaduie diavolului desfrânarii sa intre în inima lui. Si într-adevar, demonul desfrânarii patrunde prin ochi, când ei privesc cu pofta vreo oarecare priveliste pornografica; prin urechi, când asculta cu placere cuvinte ori cântece necuviincioase; prin gust, când acesta cu nesatiu se deda la mâncaruri si bauturi ce atâta la desfatare; si prin pipaire, când prin strângerea mâinii, saruturi si altele asemenea, omul se lasa în puterea patimii sale.
Deosebit de primejdiosi se arata a fi ochii. Cel ce poate sa-si pazeasca privirea sa si s-o desprinda cu voie hotarâta de privelistile ademenitoare pline de înselare, acesta va putea sa-si pazeasca si curatia lui, cu ajutorul lui Dumnezeu. Însa cel ce iubeste sa-si aprinda ochii cu sminteli, acesta nu va rezista pâna ce si cu fapta sa nu va savârsi pacatul desfrânarii, când i se va da lui prilej la aceasta. Iatã de ce trebuie sa urmam sfatul Sfântului Efrem Sirul: “Nu îngadui ochilor tai sa rataceasca încoace si încolo si nu privi frumusete straina, ca sa nu te trânteasca potrivnic cui tau cu sprijinul ochilor tai!”.
3. Dusmani ai curatiei sunt, de asemenea: purtarea libertina a barbatilor si a femeilor, ratacirea mintii în lucruri necurate, citirea de romane pagubitoare de suflet, privirea la filme cu imagini necurate si alte privelisti patimase afundarea în convorbiri indecente, ascultarea si povestirea de glume lipsite de orice cenzura, participarea la companii rele, unde se bea si se fumeaza în nestire, flirtul, dansul si altele. Cel ce savârseste asemenea fapte îsi pune singur piedici pe calea curatiei.
4. Aici trebuie sa amintim ca pe un foarte primejdios dusman al curatiei – pângarirea imaginatiei cu amintiri necurate si privelisti necuviincioase, închipuite de bunavoie.
Cineva ar putea crede ca închipuirea scenelor de necuratie nu ne întineaza deloc, dupa cum aducerea în minte a imaginii, unei flacari nu ar fi nici un pericol. Aceasta comparatie însa este întru totul neadevarata. Daca îti închipui ca te-ai apropiat de foc, acesta nu te va arde, nici nu-ti va aprinde gândurile tale. Însa daca îti închipui pacatele desfrânarii, gândirea ta te va arde cu pacatul si tu pe de-a-ntregul te vei aprinde de dorinte necurate.
Imaginatia joaca un mare rol în viata duhovniceasca. Daca nu o curatesti de gândurile rele si de închipuirile necurate, aceasta te va murdari pe de-a-ntregul. Închipuirea, care ne murdareste ziua prin tablouri pline de pacat, ni le întoarce noaptea cu camata, proiectându-le pe ecranul viselor noastre. Necuratele vise de noapte dau în vileag rusinoasele închipuiri din timpul zilei. Ascunse de oameni, ziua, aceste închipuiri se descopera în fata subconstientului noaptea, în forme nestavilite, neîmpiedicate de rusinea care ne însoteste în timpul zilei si nesupravegheate în vremea odihnei, în vis, de ratiunea noastra.
Daca desprindem imaginatia noastra de pacat si o supunem nazuintei catre o viata virtuoasa, ne vom mântui de necuratele si nefericitele ei urmari, ce ne trag în mocirla pacatelor trupesti, prefacând-o dintr-un instrument al pacatului într-o arma a virtutii.
Asezata în slujba patimilor trupesti, imaginatia poate sa devina tiranica si sa puna în miscare întreaga noastra fiinta, mobilizând atât sufletul, cât si trupul, spre pacat. Un om, aprins de imaginatie, îndata ce se întâlneste cu obiectul dorintelor sale necurate, uita si de rusine, si de frica, si de onoare. Chiar si închipuirea vesnicelor chinuri se arata nelucratoare, iar focul iadului slab înaintea focului dorintelor patimilor dezmierdarii, întarite în imaginatie. Sfântul Efrem Sirul zugraveste astfel omul robit de patima trupeasca, care îsi foloseste imaginatia ca pe un cârmaci catre pacat: “Iubitorul de dezmierdari, atunci când se întâlneste cu vreo femeie, devine vesel, rapit pe de-a-ntregul de frumusetea ei. Frumusetea trupeasca îi fura mintea, încântarea îl face bun la chip, admiratia i se vede din asezarea sa, si în discutiile cu femei, el se topeste de placere. Amintindu-si de vederea lor, acesta se deda la imaginatii pline de pofte, zugravind pe viu în imaginatia sa chipuri de femei, închipuindu-si expresii pacatoase, râsuri fermecatoare, cuvinte ademenitoare si altele. Între barbati i se pare plictisitor. Iar când vede femei, se lumineaza îndata, alearga încoace si încolo ca sa-si puna la dispozitie serviciile sale. Si numai ce-i vine lui atunci glas de cântat, si istetime în a exprima vorbe de spirit, si talent de a se arata interesant si placut!”
Imaginatia, iesita de sub controlul ratiunii si al vointei, se transforma în cel mai crud dusman al nostru si într-un tradator fara de rusine. De aceea sa nu îi îngaduim libertatea de a umbla pe caile pacatului, ci ca pe un catelus sa o legam de tarusul fricii de Dumnezeu! Doar atunci ea nu va mai intra într-o legatura de tradare cu dusmanii nostri – diavolii, ci dimpotriva, va pazi casa sufletului nostru de furi si de tâlhari.
6. MIJLOACE DE LUPTA CU PATIMA DESFRANARII
Trebuie sa recunoastem ca lupta cu patima desfrânarii este deosebit de grea. Aceasta greutate provine din faptul ca trupul nostru, în care se cuibareste pofta, nu este un dusman vadit al sufletului, pe care trebuie sa-l nimicim, ci aliatul nostru traditional si împreuna ostenitor în lupta pentru dobândirea virtutilor. Noi am fost creati cu suflet si trup, iar acestea trebuie sa lucreze împreuna pentru preaslavirea Creatorului, asa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: Slaviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (1 Cor. 6, 20). Însa iata ca trupul, acest ajutator al sufletului în timpul vietii pamântesti, se arata adeseori un viclean tradator, care, în loc sa-i ajute, îl însala cu pacatul! O! Jalnica urmare a caderii în pacat a distrus armonia dintru început dintre suflet si trup si a introdus o asemenea neîntelegere între ele, despre care Sfântul Apostol Pavel vorbeste: Caci trupul pofteste împotriva duhului… (Gal. 5, 17).
La Sfântul Ioan Scararul se întâlnesc minunate cugetari despre trup, acest aliat al nostru, perfid si tradator. El scrie; “Nu stiu în ce fel sa-l leg pe trup, acest prieten al meu!… Mai înainte de a-l lega pe el, se si dezleaga! Mai înainte de a începe sa-l judec, ma împac cu el. Mai înainte de a începe sa-l chinui, sunt înclinat sa am mila de el. Cum sa-l urasc pe acela pe care sunt chemat sa-l iubesc prin fire? Cum ma voi elibera de el, cu care m-am legat pe veci? Cum voi omorî pe acela ce va învia o data cu mine? Ce dovezi întemeiate voi oferi aceluia care poate, în folosul sau, sa riposteze cu atâtea obiectii firesti? El îmi este si ajutator, si vrajmas; si aparator, si potrivnic; si sustinator, si tradator! Când îi fac pe plac, se razboieste împotriva mea. Când îl istovesc cu postul, devine neputincios. Daca îi dau odihna, devine fara rânduiala. Pus la munca, nu rabda. Daca îl întristez, îl arunc în mare nenorocire. Daca îl ranesc, nu mai am cu cine dobândi virtutile. În acelasi timp îl urasc pe el si îl iubesc. Care este taina cu privire la mine? Cu ce scop sunt uniti în mine acesti rivali (sufletul si trupul)? Cum îmi sunt mie însumi dusmani si prieteni? Spune-mi tu, spune-mi, o, iubitul meu sot, trupule al meu! Caci nu merg sa întreb pe altul despre tine. Spune-mi, cum as ramâne neranit de tine? Cum as putea fugi de nenorocirea mea fireasca, dupa ce am dat fagaduinta înaintea lui Hristos sa ma lupt cu tine? Cum sa birui chinul tau asupra mea, dupa ce am ales de buna voie sa te stapânesc?”
La aceste întrebari, trupul raspunde sufletului astfel; “Nu-ti voi vorbi despre lucrurile pe care nici tu nu le stii, ci despre acelea pe care le cunoastem amândoi. Tatal meu este iubirea de sine. Pricina fierbintelii mele sunt împlinirea exagerata a celor placute mie si îngaduinta catre mine. Iar vapaia desfrânarii mele launtrice se naste din îngaduinta de mai înainte si din lucrarea dezmierdarilor de mai înainte. Nascute întru mine asemenea satisfactii, eu ma bucur de caderi, iar acestea, dupa ce rodesc în mine, ele însele nasc moartea prin deznadejde. Daca ai cunoaste limpede adânca neputinta a mea si a ta, mi-ai lega mâinile; daca prin înfrânare ma omori cu înfometarea si setea, mi-ai lega picioarele si ele nu ar mai putea merge mai departe (în pacat). Daca te-ai însoti cu ascultarea, te-ai elibera de mine. Si daca dobândesti smerenia, mi-ai taia capul!”
În raspunsurile pe care trupul le da sufletului sunt enumerate câteva din cele mai de seama mijloace de lupta cu patima desfrânarii. Acestea sunt:
1. A declara razboi iubirii de sine trupesti, placerii de sine si milei de sine. Aceasta înseamna ca cel ce doreste sa dobândeasca curatia trebuie sa înceteze cu exagerata crutare a trupului sau si de a-i face lui pe plac întru toate, sa înceteze sa-i fie mila de el, sa-l hraneasca si sa-l rasfete. Acesta trebuie sa fie învatat sa slujeasca sufletului, si sa nu stapâneasca asupra lui; sa i se supuna, si nu sa-i porunceasca. Daca vine postul, acesta este dator sa posteasca, sa se smereasca. Daca trece postul, el este dator si catre bucatele de dulce sa aiba înfrânare, ca sa nu înceapa sa clocoteasca. Daca vine ceasul de rugaciune, el trebuie sa se rupa de alte ocupatii placute ori desarte si sa se aseze în genunchi, sa ridice mâinile la rugaciune, sa faca închinaciune pâna la pamânt când aceasta se cere. Daca este chemat sa ajute undeva, nu trebuie din crutare de sine sa refuze.
Silirea de sine catre orice lucru bun, ca si silirea în a ne abtine de la orice rau este calea ajungerii la curatie. Daca trupul doreste sa priveasca privelisti de desfrânare ori filme pornografice si sa participe la distractii rusinoase, vointa trebuie sa-i spuna un hotarât “Nu!”, iar trupul trebuie fara abatere sa se supuna. Daca omul îsi îngaduie sa bata în retragere, daca spune: “Numai de data asta îmi îngadui sa privesc, numai de data asta voi gusta!” – este pierdut. Cel ce cedeaza în fata desfrânarii si a lacomiei trupului încurajeaza necuratia lui. În loc sa zideasca în sufletul sau o biserica a curatiei, el înalta întru sine o casa a desfrâului. Mântuitorul ne învata sa ne silim spre o viata de curatie, spunând: …Împaratia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Matei 11, 12). Aceasta silire a sinelui trebuie sa se manifeste înaintea oricarei alte înfrânari de la multe lucruri.
Punându-si întrebarea: “De la care lucruri trebuie sa ne înfrânam?”, Sfântul Efrem sfatuieste: “Înfrânarea stomacului si a limbii si tinerea în frâu a ochilor – acestea sunt cele trei chipuri de dobândire a dumnezeiestii curatii. Însa trebuie sa se ia aminte la toate trei în acelasi timp. Daca împlinesti primele doua, si nu îti pazesti ochii de a alerga încoace si încolo, nu vei dobândi o trainica curatie. Precum o conducta crapata nu mai poate tine apa, tot astfel si ochiul distrat nu poate sa pastreze mintea întru curatie”.
“Pedepseste gândurile tale cu putinatatea hranei, ca sa nu se mai gândeasca la desfrânare, ci la flamânzire!” – sfatuieste Sfântul Nil Sinaitul.
Iar Sfântul Efrem Sirul conchide: “Atunci când te asezi sa dormi, nu sta într-un pat prea moale. Caci ati face pe plac si o sensibilitate exagerata pot în chip firesc sa aprinda trupul tau si sa înteteasca focul cel mare al patimii dezmierdarii”.
“Daca se ridica în tine razboi trupesc, nu te teme si nu te împutina cu duhul! - sfatuieste Sfântul Efrem Sirul. Prin împutinarea duhului, tu vei încuraja vrajmasul împotriva ta, si el va începe sa-ti provoace gânduri smintitoare si sa se te îndemne astfel: Nu este cu putinta sa opresti aceasta fierbinteala a ta, daca nu îti satisfaci dorinta ta!” Sa nadajduiesti cu tarie în Domnul, cu multe lacrimi sa-ti versi rugaciunea ta înaintea Lui si El te va auzi si te va scoate din înfricosatoarea prapastie a patimilor, adica din necuratele gânduri si din mocirla, cu alte cuvinte, din rusinoasele închipuiri, si va pune picioarele tale pe piatra curatiei (Ps. 39, 1-3), si tu vei vedea ajutorul trimis de El! (Ps. 120, 2). Rabda numai, nu îngadui pacatul în gândurile tale, nu ceda si azvârle apa din barca ta! Limanul vietii este aproape. Când strigi, Domnul îti va spune: Iata-Ma! (Is. 58, 9). Însa El asteapta sa vada nevointa ta, daca esti gata sa lupti cu pacatul chiar pâna la moarte. Deci nu fi nehotarât! Dumnezeu nu te va lasa! El ia aminte la nevointa ta. Îngerii si demonii, de asemenea, te privesc. Primii sunt gata sa-ti dea cununa biruitorului, iar ultimii sa te acopere cu rusinea celui înfrânt. De aceea fii cu luare-aminte, ca sa nu întristezi pe îngeri si sa nu te faci bucurie demonilor!
Noua, crestinilor de astazi, cu o comportare morala plina de îngaduinta, ni se par foarte suparatoare aceste îndemnuri la lupta cu trupul cel iubitor de sine. Însa, în trecutul binecuvântat, crestinii nu s-au plâns pe sine, ci si-au dat viata lor pentru sfânta curatie.
Astfel, avem pilda unui tânar care a fost silit sa se lepede de Hristos si sa se închine idolilor, si care nu s-a învoit la aceasta. Atunci, legat bine de un pat si asezat într-o gradina plina de flori, el a fost ispitit de o femeie ademenitoare, ca macar în acest chip sa calce legea lui Hristos. Însa nici aceasta uneltire nu le-a ajutat. El s-a luptat muceniceste cu sine însusi, si înca în ce chip s-a luptat! Pâna la sânge! (Evr. 12, 4). Când a simtit ca patima trupeasca cu putere se aprinde întru el din pricina celei ce înfaptuia sminteala, si-a strâns cât a putut cu dintii limba sa si a scuipat-o pe ea plina de sânge în fata celei fara de rusine.
Tot astfel avem o pilda cu o monahie, care era urmarita pas cu pas de un tânar fara de minte, împatimit de ea. O data, nemaiputând sa rabde curtarea acestuia, l-a chemat la sine si l-a întrebat ce-i place cel mai mult la ea. El i-a raspuns: “Ochii tai!” Monahia a luat pieptenul sau si si-a scos amândoi ochii, azvârlindu-i pe ei la picioarele tânarului. Cutremurat de întâmplare, tânarul a intrat într-o manastire si acolo, cu adânca pocainta, si-a plâns pacatele lui.
Tot astfel este pilda Preacuviosului Martinian. Ispitit într-adins de o desfrânata trimisa la el, a preferat sa intre mai bine în foc decât în flacarile patimii desfrânarii.
Mai avem si pilda cu Sfântul Moise Ungurul, care ani întregi a rabdat din partea stapânei sale fara de rusine crunte chinuri si batai, pentru ca nu dorea sa traiasca trupeste cu aceasta. În ciuda marilor suferinte îndurate, el nu s-a schimbat întru hotarârea sa, de a trai în curatie pentru Dumnezeu si de a ramâne monah.
Tot astfel avem si pilda cu Preacuviosul Ioan de la Lavra Pecerska din Kiev, care, în afara multor alte nevointe pentru curatie, s-a îngropat pâna la umeri în pamânt, ca sa nu fie biruit de pofta desfrânarii ce clocotea în el.
Cei care au îndurat de bunavoie toate acestea si multe alte asemenea chinuri pentru curatie s-au învrednicit de fericirea celor curati cu inima, si unii dintre nevoitori – de harul de a ajuta celor ajunsi la capatul puterilor în marile lor razboaie împotriva acestei pofte neîmblânzite.
2. Al doilea mijloc important de lupta cu patima desfrânarii este fuga staruitoare de obiectul patimii. Aici trebuie sa subliniem cu deosebita atentie diferenta dintre lupta pentru dobândirea curatiei si alte chipuri de razboaie, având ca scop exersarea noastra în diferite alte virtuti. Daca în cazul altor virtuti omul trebuie sa se lupte fata catre fata împotriva piedicilor, în lupta pentru dobândirea curatiei el trebuie sa fuga de însusi obiectul patimii.
Sfântul Ioan Cassian învata în chip întelept: “Unele patimi, de obicei, se curatesc prin partasia cu oamenii, prin ocupatiile si lucrul de zi cu zi, laolalta cu acestia; ele se lecuiesc cumva prin permanenta amaraciune si dojana ce le primim de la ei. Astfel, de pilda, pornirile spre mânie, tristetea, nerabdarea – în afara de rugaciunea sincera si necontenita luare-aminte asupra-ne – se lecuiesc si prin trairea laolalta cu fratii, deoarece atunci ele se vadesc cel mai adesea. La suparare, ele se descopera întotdeauna, si de aceea pot fi tamaduite mai repede. Însa la vindecarea patimii desfrânarii sunt de trebuinta, în afara de postul aspru al trupului si de frângerea inimii, înca si însingurarea si îndepartarea de oameni” (catre care se încearca simtaminte necurate – n.n.)”.
Astfel este întelegerea la toti Sfintii Parinti. Daca nu te îndepartezi de obiectul patimii desfrânarii tale, tu nu o vei stinge, ci înca si mai mult o vei înteti pe ea. Pentru ca oricât ai crede ca te lupti cu aceasta, tu în permanenta o aprinzi pe ea în taina, îndata ce o hranesti prin întâlnirea si convorbirile cu persoanele catre care simti patima necurata. A da mâna cu acestea, privirea în ochii lor si apropierea nu pot sa nu aprinda în tine pofta cea necurata. De aceea, daca la alte neputinte omenesti e lucratoare deviza: “Iesi cu fruntea sus împotriva ispitei si nu da înapoi pâna ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu o vei birui!” – aici este valabila urmatoarea deviza: “Fugi, ca sa birui!” La acelasi unic scop – biruinta – strategia este diferita, datorita diferentei între ispite.
Un exemplu clasic de fuga din fata ispitei ne da tânarul Iosif cel plin de curatie, despre care ni se povesteste în Vechiul Testament. Ajuns rob la o stapâna desfrânata si ispitit de ea catre pacatul desfrânarii, el a fugit cu hotarâre din mâinile ei, ramânându-i acesteia haina lui. Din acea zi au început grelele lui suferinte, încheiate cu mare cinste si slava (Facere cap. 39-41).
3. În lupta cu patimile trupesti, un ajutor puternic este rugaciunea unita cu postul. Sfântul Ioan Scararul sfatuieste limpede: “Când aceasta potaie, diavolul desfrânarii, vine la tine, tu pune-l pe fuga cu arma cea duhovniceasca a rugaciunii! Oricât ar fi el de obraznic în a navali asupra ta cu nerusinarea lui, tu nu ceda în fata acestuia!”
Rugaciunea unita cu postul, cu permanenta pomenire a lui Dumnezeu si cu constiinta ca El pe toate le vede si pentru toate ne va judeca, nu o data a zadarnicit pacatul desfrânarii la cei credinciosi, mai ales când a izvorât din strafundurile sufletului si a fost însotita de lacrimi amare. Acestea au stins precum ploaia focul patimilor.
Daca omul nu are o asemenea rugaciune din inima, atunci îi ajuta si rugaciunea trupeasca. Iar aceasta consta, dupa Sfântul Ioan Scararul, în ridicarea mâinilor, în a ne batea pieptul plini de zdrobire, în îndreptarea ochilor catre cer cu adânci suspine, în plecarea deasa a genunchilor si în multimea închinaciunilor. El recomanda (se întelege, când omul se roaga singur) ca mâinile sa fie tinute în forma de cruce, ca sa fie biruit cu acest semn al crucii Amalic cel fara de trup – diavolul (Iesirea 17, 11). Când ne rugam în acest chip, nu trebuie sa cautam frumoase si alese expresii, ci sa întrebuintam cele mai smerite rugaciuni din inima, suspinând astfel: Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt! (Ps. 6, 2). “Atunci, din experienta vei cunoaste – ne încredinteaza Sfântul Ioan Scararul, puterea Celui Preaînalt. Si în chip nevazut, cu ajutor nevazut, vei izgoni pe cei nevazuti (demonii). Cel ce se deprinde astfel sa duca lupta cu dusmanii sai, îndata va începe sa-i îndeparteze doar cu rugaciunea cea din inima”.
Despre diavoli, printre care trebuie sa asezam mai întâi diavolii desfrânarii, Domnul Iisus Hristos a spus ca ei se izgonesc doar cu rugaciune si cu post (Matei 17, 21). Postul si rugaciunea, conlucrând împreuna, sunt doua aripi puternice, care pot sa ne ridice deasupra noroiului patimilor desfrânarii. Se întelege, postul micsoreaza doar încordarea poftei, însa nu o îndeparteaza pe ea. Ultima (îndepartarea) este lucrarea lui Dumnezeu. Dar ca sa ne ajute Dumnezeu, trebuie ca si noi însine sa ne ajutam, rugându-ne si postind. Dumnezeu nu vine în ajutorul aceluia care s-a deprins sa se îmbuibeze cu multa mâncare si bautura.
La rugaciune, Sfântul Efrem recomanda sa adaugam si certarea demonilor: “Daca te necajeste diavolul desfrânarii, cearta-l pe el, spunându-i: <Domnul sa te zdrobeasca pe tine, duh necurat, plin de toata spurcaciunea!>”.
4. Ca sa ne împotrivim cu izbânda pacatelor desfrânarii, mai cu seama daca ele ne-au devenit o rea obisnuinta, trebuie sa le urâm din tot sufletul nostru. Aceasta sfânta ura este cel de-al patrulea mijloc de lupta cu ele.
Sfântul Isaac Sirul scrie: “Pentru om, este cu neputinta sa lase deprinderile pacatoase, daca nu dobândeste mai întâi (simtul) dusmaniei catre pacat”.
Iar Sfântul Teofan Zavorâtul întareste: “Ura patimilor e o virtute duhovniceasca razboinica si ea însasi înlocuieste o întreaga armata. Unde ea nu exista (aceasta ura catre pacat – n.n.), acolo fara de lupta izbânda se afla deja în mâinile vrajmasului. Iar dimpotriva, unde o aflam pe aceasta, acolo biruinta ne apartine fara de lupta, nu arareori”.
Insa cum sa urâm patima care ne este placuta? – Sfântul Teofan da urmatorul sfat în aceasta privinta: “Sa constientizam ca în patima se ascunde vrajmasul; la aceasta nu se cere mare si grea osteneala. Este de ajuns sa-ti întaresti în tine convingerea ca Dumnezeu nu binevoieste catre niciuna dintre patimi. Marea greseala – si aceasta este generala – este a socoti toate cele ivite întru noi ca proprii, fara niciun dubiu, care, chipurile, trebuie sa le ocrotim ca pe noi însine. Tot ceea ce este pacatos a patruns în sufletul nostru din afara. De aceea, întotdeauna trebuie sa ne delimitam de patimi; altfel, vom avea un tradator înlauntrul nostru. Cel ce doreste sa lupte cu sine însusi, trebuie sa diferentieze adevaratul sau eu de vrajmasul ascuns întru el. Îndepartând de la sine miscarea cea vatamatoare si constientizând-o ca vrajmas, uneste cu simtirea catre aceasta ratiunea ta, desteptând în inima ta ura catre ea (miscarea pacatoasa). Acesta este cel mai mântuitor mijloc de izgonire a vrajmasului. Orice miscare pacatoasa se mentine în suflet printr-un oarecare simtamânt de placere catre aceasta. De aceea, îndata ce destepti catre ea o reavointa, aceasta dispare de la sine, lipsita fiind de orice reazem”.
“Iata unde este buna si de trebuinta mânia! La toti Sfintii Parinti aflam ca mânia ne-a fost data tocmai în acest scop, ca prin ea sa luptam împotriva miscarilor patimilor pacatoase ale inimii si sa le alungam”.
Pravila de aur în lupta cu patima desfrânarii este urmatoarea: “Prin propria voastra voie libera nu cedati gândurilor, simtirilor si dorintelor patimase, ci izgoniti-le cu ura deplina, îndata ce le-ati reperat! Astfel nu veti fi vinovati înaintea lui Dumnezeu si înaintea constiintei voastre. Si chiar daca ar fi întru voi vreo necuratie a patimilor, nu veti avea însa vreo vina”.
Iata, o asemenea osteneala se cere în lupta de dobândire a curatiei. Însa în toate aceste încordari ale nevointei trebuie sa facem o socoteala buna: posibilitatile noastre sunt întru totul marginite în a putea sa atingem singuri curatia inimii. Aceasta ni se daruieste de Dumnezeu nu pentru vreo virtute dobândita de noi însine, ci vazând El “sfortarea cea neputincioasa”, dupa potrivita expresie a Sfântului Teofan Zavorâtul.
Aici este nevoie de înfrânarea de la pacat, însa este de trebuinta si constiinta smerita ca suntem neputinciosi. Cel ce se nevoieste pe calea curatiei trebuie sa se adânceasca si în smerita cugetare, prin care se primeste harul (Iacov 4, 6). Altfel, fara har, omul va pieri înecat în propriile lui pofte.
Sfântul Ioan Scararul ilustreaza aceasta idee în felul urmator: “Cel ce singur, prin propria sa înfrânare, încearca sa îmblânzeasca acest razboi, se aseamana unui om aflat pe mare, care cu o singura mâna se straduieste sa strabata marea în acest chip. Uneste înfrânarea cu smerita cugetare, caci fara cea de pe urma virtute, prima este nefolositoare!”
5. Al cincilea mijloc de lupta cu patimile trupesti este împotrivirea hotarâta fata de diavolii desfrânarii si pazirea staruitoare a dumnezeiestilor porunci, în fata îndemnurilor pierzatoare ale demonilor.“Sprijinitorii nostri întru pacat – demonii – dupa Sfântul Efrem Sirul — ne inspira un asemenea gând: “Nu te vede nimeni. De ce te temi?” Iar sprijinitorii nostri întru curatie – îngerii – îi contrazic în constiinta noastra astfel: “Dumnezeu vede totul. Cum spuneti ca nimeni nu ia aminte?” Ispititorul continua: “Unde este El? Nimic nu vede El!” Cei împreuna-lucratori cu noi întru curatie i-o reteaza: “Oare tu nu-L vezi? Bine zici, pentru ca este scris: …Viclenia lor i-a orbit (Întel. Solomon 2, 21). Cel ce a zidit ochiul, oare nu priveste? (Ps. 93, 9). Unde te vei ascunde de Dumnezeu? (Ps. 138, 1-12)”. Iata, aceasta pune în mintea ta, si pacatul nu va stapâni asupra ta si nu te va chinui mâhnirea cea plina de pacat, ci te vor cuprinde bucuria si pacea în Sfântul Duh!”
Sfântul Efrem ne descopera viclenele rautati ale ispititorilor demoni dupa urmatorul chip: în urma primului demon, care ne învata sa pacatuim cu ochii, urmeaza al doilea demon… Când vede ca primul a reusit sa slabeasca sufletul si sa-l ispiteasca spre desfrânarea privirii, al doilea demon începe îndata sa-l sfatuiasca sa se faca savârsitor si al pacatului trupesc: “Tu ai pacatuit deja cu gândul – spune el – si ai preadesfrânat în inima ta! Deja ai încalcat porunca (Mat. 5, 28)… Asa ca, cel putin împlineste-ti pofta ta pe deplin! A savârsi si a dori pacatul e unul si acelasi lucru. Daca tot ai dorit, îndulceste-te macar pâna la sfârsit!” Tu însa – ne previne Sfântul Efrem Sirul – nu crede acestor gânduri, dupa cuvintele Apostolului, care spune despre satana: …Caci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (2 Cor. 2, 11). El doreste sa prinda pe deplin sufletul tau. Demonului care te sfatuieste în savârsirea nelegiuitului pacat trebuie sa-i spui: “Chiar daca am cazut cu ochiul si daca am preadesfrânat cu inima, eu mi-am zdrobit inima mea preadesfrânata cu multe suspine de pocainta si mi-am înmuiat ochiul meu pacatos cu lacrimi amare. «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi!»” (Ps. 50, 18).
Sfântul Efrem numeste ochiul nostru desfrânat, tradator cumplit - si sfatuieste despre acest ochi tradator sa-i asezam împotriva ochiul duhovnicesc, care vegheaza vigilent si pazeste cetatea sufletului de asediatorii ei vrajmasi – demonii. Înarmat cu credinta, nadejde si dragoste, ca un ostas puternic, stai de straja – sfatuieste Sfântul Efrem, – si pazeste dumnezeiescul templu de orice gânduri necurate! Fa-te cu totul ochi, priveghind neîncetat si rotindu-ti privirea asupra demonilor înselatori! Acesti tâlhari, îndata ce vad vreo cât de mica neatentie a noastra si vreo înclinare catre desfrânare, se si arunca asupra omului ca sa-i pângareasca templul sau… Ia aminte si catre tine însuti, sa nu se constate ca chiar tu primesti în inima ta pe acesti tâlhari vicleni, adica gândurile necurate si dorintele vatamatoare!”
6. O deosebit de puternica arma împotriva demonilor desfrânarii este semnul crucii. Desigur, acesta nu actioneaza mecanic, ci numai când este însotit de o credinta puternica si de o rugaciune fierbinte. Sfântul Efrem sfatuieste; “Cel mai bine este ca omul sa nu cada prizonier al patimilor sale, adica atunci când navalesc gândurile rele sa nu cedeze în fata acestora. Însa daca cineva e tulburat de gânduri, Sa se însemneze îndata cu pecetea De Viata Facatoarei Cruci, si vrajmasul va fi izgonit!”
“Când te îngradesti cu semnul Crucii – ne îndeamna Sfântul Ioan Gura de Aur – adu-ti aminte cât de însemnata este Crucea si stinge-ti mânia si orice patima ramasa…! Nu trebuie sa facem semnul Crucii doar cu mâna, ci, înainte de toate, cu o asezare a inimii si cu mare credinta. Daca în acest chip te vei însemna pe fata ta, niciunul dintre necuratii demoni nu vor putea sa se aproprie de tine, vazând sabia prin care lui i-a fost pricinuita rana cea de moarte!”
“Daca vrei sa izgonesti închipuirile cele necurate ramase în mintea ta – sfatuieste Sfântul Isidor Pelusiotul – si sa nimicesti multele chipuri ale rautatilor vrajmasului, înarmeaza-te cu pomenirea neîncetata a Mântuitorului si cheama cu osârdie ziua si noaptea dumnezeiescul Lui nume, îngradindu-ti adesea fruntea si pieptul cu semnul Crucii Domnului!Când se pomeneste numele Mântuitorului nostru si când prin Crucea Domnului se adumbreste inima, fruntea si celelalte parti ale trupului, atunci puterea vrajmasului se zdrobeste, si demonii cei rai cu cutremur fug de la noi”.
Înfricosatoare este pentru demoni Crucea lui Hristos!
Diavolul cel înselator poate sa ne închipuie în vis diferite privelisti evlavioase, pentru a ne duce în ratacire, însa el nu este în stare ca sa închipuie în vis Cinstita si De Viata Facatoarea Cruce a lui Hristos. El fuge de aceasta ca de foc. “Pentru ca pe Cruce s-a zdrobit puterea lui si prin Cruce a primit el lovitura cea de moarte”.
Prin urmare, sa ne însemnam cât mai adesea cu semnul Crucii si cu multa evlavie sa chemam numele lui Hristos! Acestea vor izgoni pe demoni de la noi.
Când Sfântul împarat Constantin cel Mare a iesit la lupta împotriva aprigului dusman al crestinatatii, Maxentiu, Mântuitorul i-a aratat evlaviosului împarat, pe cer, semnul Crucii, format din stele stralucitoare, împreuna cu înscrisul: “Prin acest semn vei învinge!” Astfel si credinciosilor, când se lupta împotriva demonilor, Hristos fagaduieste sa le ajute lor cu puterea cea plina de har a Datatoarei-de-Viata Sale Cruci. Iar ei o vor primi prin sincera credinta în lucrarea Lui rascumparatoare, savârsita pe Crucea a carei putere este de Biserica preamarita, ca “nebiruita, preaslavita si dumnezeiasca!”
O, Doamne, da-ne noua duhul curatiei!
(extras din Arhim. Serafim Alexiev – CURĂŢIA – Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul)