De ce Dumnezeu nu ne lasă să facem dragoste, dacă iubim?

Pentru mulţi tineri, iubirea e sinonimă cu a face dragoste. De ce Dumnezeu nu ne lasă să facem dragoste, dacă iubim? Tocmai că ne lasă. Că dacă nu ne-ar lăsa, n-am face. Dumnezeu îngăduie să facem dragoste. Am fost la un liceu, la o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii. Mă întreabă un elev: „De ce nu vrea Dumnezeu ca un om care iubeşte, un tânăr care iubeşte să facă dragoste cu fata pe care o iubeşte?

De ce e Dumnezeu împotrivă?” Şi i-am spus că Dumnezeu nu e împotrivă. Tânărul s-a mirat foarte tare şi i-am zis: „Vino în faţă să facem ceva. Uite, hai să facem trei sute de flotări”. El a rămas şocat. N-a vrut să vină. Stătea într-una din ultimele bănci. Zic: „Hai, vino încoace, să facem trei sute de flotări”. „Nu, că nu pot să fac atâtea, nu vreau să vin”.
„De ce?” „Păi nu pot să fac trei sute de flotări”. Zic: „Uite, tot aşa tu nu poţi să faci nici dragoste”. „De ce?” – m-a întrebat. Zic: „Dar trei sute de flotări de ce nu poţi să faci?” „Că nu sunt antrenat”. I-am spus: „Tot aşa e şi cu dragostea: nu poţi s-o faci fără să fii antrenat”. Ca să faci dragoste, trebuie să treci prin acest antrenament anterior căsătoriei. În momentul în care te-ai căsătorit, Dumnezeu a binecuvântat antrenamentul pe care l-ai făcut, de a iubi curat şi frumos, şi atunci poţi să faci cu adevărat dragoste, şi nu sex, cum ai face dacă n-ai avea experienţa aceasta a iubirii.

Tânărul a fost puţin şocat de modul cum am pus problema, dar aşa stau lucrurile. Dumnezeu n-are nimic împotrivă ca oamenii să facă dragoste, dar să facă dragoste şi nu sex. Să facă dragoste, adică modul în care-şi manifestă iubirea prin trup să-i ajute ca dragostea lor să nu se termine o dată cu viaţa aceasta trecătoare, ci să meargă spre veşnicie. Cei mai mulţi tineri care trăiesc în păcat spun că nu fac sex, că fac dragoste, şi sunt iritaţi când le spui că iubirea lor nu e curată etc. Dar exact aceiaşi tineri, peste cinci ani de zile, peste zece ani, văd lucrurile altfel. De unde ştiu asta? Din scrisorile pe care mi le scriu cei care acum zece ani au avut 19 ani, 20 de ani, 27 de ani. Şi din scrisorile lor văd încă şi încă o dată că ceea ce făceau ei atunci nu era dragoste, deşi făceau din tot sufletul, deşi era beton de beton, extraordinar de senzaţional, de nespus. Dar povestea lor s-a dezumflat, s-a fâsâit şi n-a mai rămas nimic din marea dăruire. 

Totuşi, ce ne facem cu tinerii care ne spun că nu pot renunţa la sex? 

Avem două posibilităţi: ori preoţii îi lasă să trăiască în continuare în păcat şi-i împărtăşesc cu Sfintele Taine, chipurile, ca să nu-i piardă, aşa cum se întâmplă în unele parohii în Occident, unde tinerii rămân cu sufletele bolnave şi mor cu sufletele bolnave, sau încercăm să-i ajutăm să înţeleagă că dacă nu vor renunţa la păcat nu se vor putea uni cu Hristos. E adevărat că fiecare duhovnic are iscusinţa sa şi modul său de a vindeca o boală. E foarte important însă ca tinerii să înţeleagă că, deşi li se pare că nu pot scăpa de patima respectivă, totuşi, vor scăpa, şi, dacă se luptă din toate puterile, Dumnezeu îi va ajuta să scape cât mai repede. Pentru că nu se luptă doar tânărul cu patima sa, Dumnezeu îl întăreşte pe tânăr să biruie patima respectivă. Sunt unii tineri care vor să scape de o patimă, se luptă, se spovedesc, iar cad, iar se ridică, iar se spovedesc, iar cad, şi tot aşa. Ei bine, până la urmă cineva va birui: omul întărit de Dumnezeu sau diavolul. Şi dacă omul luptă sincer, după o mie de căderi, poate se va ridica şi va birui pentru totdeauna.

Cum îşi dă seama tânărul că iubeşte cu adevărat şi că iubirea lui e ceea ce vrea Dumnezeu să fie?

Foarte greu, pentru că omul judecă numai prin experienţele pe care le-a avut până în momentul

respectiv. Un tânăr trăieşte cu prietena lui în păcat, dar nu-şi dă seama că lucrul respectiv e păcat; mulţi tineri mi-au scris pur şi simplu şocaţi de faptul că în cărţile mele despre sexualitate am scris că e păcat să faci dragoste înainte de nuntă, e păcat să faci sex înainte de nuntă. Oricum, şi limbajul are o deficienţă în problema asta. Nici nu ştiu cum să mă exprim […]

În momentul în care tânărul Îl cunoaşte pe Hristos, în momentul în care tânărul cunoaşte dragostea lui Hristos, în momentul în care tânărul îi iubeşte pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi, în momentul în care tânărul iubeşte o fată, îşi poate da seama dacă dragostea pentru fata respectivă îl îndepărtează sau nu de Dumnezeu. Dacă îl apropie de Dumnezeu, e bine, dacă îl îndepărtează de Dumnezeu, e rău! Există însă şi stări de înşelare, în care tânărul are impresia că-l apropie de Dumnezeu chiar faptul că trăieşte în păcat cu prietena lui.

E loc de patimă într-o relaţie de iubire?

Este, este. Pentru că diavolul înţelege că până la urmă iubirea, iubirea de Dumnezeu, iubirea de

aproapele, iubirea de mamă, de prietenă au ceva comun. Şi diavolul e împotriva omului care iubeşte curat. Diavolul vrea să răstălmăcească orice iubire, vrea să deturneze orice iubire şi s-o amestece cu patima. Aşa cum şi iubirea mamei pentru copilul ei poate să devină dragoste pătimaşă, egoistă, cu atât mai mult dragostea unui prieten pentru prietena lui poate să devină pătimaşă.

Tinerii nu trebuie să se sperie de faptul că apare patima într-o iubire. Trebuie să se sperie dacă nu se luptă cu ea. Dacă-i stau împotrivă şi-i rezistă, vor primi cunună de la Dumnezeu.(…)

 Cum se arată, cum se exprimă iubirea?

E foarte greu de spus. (…) Pentru că totuşi noi, atunci când iubim pe cineva, oricât ne-am strădui, nu putem să-i arătăm cu adevărat cât de mult îl iubim. Eu recunosc că aştept Împărăţia Cerurilor şi pentru că acolo poţi să-ţi arăţi dragostea aşa cum e! Acolo oamenii se vor iubi foarte curat, foarte frumos, foarte intens şi n-or să fie şi acolo probleme de comunicare a sentimentelor.

Cum arătăm celuilalt că-l iubim?... Trebuie trasată o linie între cum arătăm asta înainte de căsătorie şi cum o arătăm după căsătorie. Până la căsătorie trebuie să avem foarte mare grijă să nu lăsăm patima desfrâului sau alte patimi să ne murdărească povestea de dragoste – evident, şi după căsătorie trebuie să veghem asupra acestui lucru – dar înainte de căsătorie trebuie să fim foarte atenţi, pentru că o strângere de mână poate să ceară mai mult, de la un luat de mână ajungi la un luat în braţe, la un sărut, două săruturi, trei săruturi şi până la urmă în pat.

Trebuie ca tinerii care vor să se mântuiască să înţeleagă că trebuie să ţină cu dinţii de curăţia dragostei lor. Să aibă grijă de iubirea lor ca de o floare. Să-şi arate dragostea astfel încât să nu ofilească dragostea respectivă.

Cum se falsifică iubirea?

Prin patimă, cel mai simplu. Când faci o mixtură: 30% iubire, 15% sex, 20% minciună, vezi ce mai pui şi ai făcut un ghiveci... care nu poate mulţumi sufletul.

Cum ne manifestăm în acest negoţ: feciorie – despărţire?

Adică: te culci cu mine sau te părăsesc?

Da.

Multe fete acceptă acest târg şi după aia regretă. Nu ştiu, sincer, dacă cinci sau zece la sută din fete sunt mulţumite că au acceptat târgul acesta. Pe loc, da, majoritatea se declară fericite, cel puţin la început, când li se pare că s-a sudat prietenia lor. Să fim realişti, într-adevăr, unirea trupească dintre un tânăr şi o tânără sudează, într-un fel, relaţia respectivă. Dar o sudează într-un mod artificial, superficial. Ceea ce a sudat se dărâma la prima vecină mai senzuală care apare la scara cealaltă a blocului şi prietenul o lasă pe fată instantaneu, lăsându-se vrăjit de aspectul fizic al vecinei. Ceea ce sudează sexul, între doi tineri care nu s-au căsătorit, nu e iubirea. Ei îşi sudează într-un mod banal dependenţa unuia de celălalt. Fata, după ce s-a culcat cu prietenul ei, va fi mult mai dependentă de el. El, după ce s-a culcat cu ea, va fi dependent de ea până se va sătura, până va găsi ceva mai atrăgător. Deşi vedem cum în ziua de astăzi multe fete se masculinizează şi ajung ele să-i părăsească pe prietenii lor, pentru că n-au fost destul de capabili de performanţe erotice.

Următorul pas într-o astfel de situaţie e dezamăgirea. Ce ne facem când ne aflăm în acest impas?

Unii se dau cu capul de pereţi, îşi taie venele, se aruncă sub tramvaie… Oferta pe care ţi-o propune diavolul e foarte mare, numai că trebuie ignorată. Trebuie să ţinem seama de oferta pe care ne-o dă Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca tu să depăşeşti încercarea respectivă cu fruntea sus. Dumnezeu vrea să te mângâie, să-ţi dea putere să mergi mai departe. Oamenii sunt disperaţi tocmai pentru că nu ştiu să alerge la Dumnezeu, Care să-i ajute în momentele respective. E trist dacă te-a părăsit persoana pe care o iubeşti. Mai ales dacă tu ai avut încredere în ea, mai ales dacă tu ai investit sufleteşte în această relaţie – dacă putem folosi această formulă: a investi sufleteşte; eu nu-s de acord cu formula a investi în iubire, pentru că dragostea nu e o afacere în care să investeşti, dragostea e o poveste în care te dărui.

 Asceţii spun că trupul e stricăcios, că frumuseţea omenească e deşertăciune. Au ceva asceţii cu trupul nostru? Suntem noi vinovaţi dacă ne lasă Dumnezeu frumoşi, plăcuţi la vedere?

Asceţii nu mint când spun că trupul e stricăcios şi iarăşi nu mint când spun că frumuseţea e trecătoare. […]

De aici până la a avea o atitudine negativă faţă de trup, e un drum foarte lung. Din păcate, în Biserică s-a infiltrat într-un anumit fel curentul acesta gnostic, în care sufletul e în trup ca şi cum s-ar afla într-o închisoare. Ideea aceasta este eretică, este străină adevărului. Trupul pentru creştini nu este închisoare, Dumnezeu a făcut sufletul şi trupul şi trupurile noastre vor învia. Ce înseamnă asta? Că o să fim în vecii vecilor într-o închisoare; la limită, asta ar însemna. Că, dacă trupul e închisoare, învierea morţilor, învierea trupurilor o să fie un eveniment dezastruos pentru noi: Dumnezeu ne predestinează să fim în cătuşe în veşnicie. Trebuie însă să înţelegem că frumuseţea trupească ne e dăruită de Dumnezeu, şi fiecare om are frumuseţea sa...

Din păcate, trupul, în modul în care este valorificat astăzi, e prezentat exclusiv ca o unealtă de satisfacere a poftelor trupeşti. […]

E foarte trist. Mie mi se pare că modul în care e prezentat trupul în oferta contemporană nu face altceva decât să sufoce sufletul. Adică înveţi să foloseşti trupul într-un mod care nu te va împlini.

E foarte dificil pentru tânărul creştin să ştie să păstreze o anumită măsură în modul în care se îmbracă, în modul în care se aranjează. N-a spus nimeni că fetele creştine nu trebuie să se pieptene, n-a spus nimeni că tinerii creştini trebuie să arate hidos. Un părinte aghiorit spunea că nu era de acord cu un ucenic de-al său, care era atât de râvnitor pentru Hristos, încât nici măcar nu-şi lăsa soţia să meargă la coafor. Nu cred că, impunându-le celor de lângă noi cum să trăiască, îi vom schimba. Trebuie să-i ajutăm să-L iubească pe Hristos, să înţeleagă viaţa creştină şi ei înşişi să renunţe la ce e de renunţat.

 Sărutul e de post?

Depinde: dacă săruţi lemn sau plastic, da, e de post. Dacă săruţi gura celuilalt, nu cred că e amară şi nici acră. De obicei, de cele mai multe ori, e de frupt, e de dulce. Pe mine chiar mă şochează. Eu am sărutat destule fete până să mă căsătoresc, o sărut pe soţia mea, căsătorit fiind, şi pur şi simplu îmi dau seama că nu seamănă sărutul de dinainte de căsătorie cu sărutul de după căsătorie. Mi se pare la propriu că buzele soţiei sunt atât de dulci, încât mi se pare că până să mă căsătoresc n-am sărutat pe nimeni, niciodată. Deşi şi înainte, cât am trăit departe de biserică, sărutul mi se părea o chestie extraordinară. Nu ştiu dacă e o soluţie să le impună preoţii tinerilor: Nu vă sărutaţi, nu vă sărutaţi!, că ei oricum or să se sărute. Cred că rolul preoţilor este de a-i ajuta pe tineri să înţeleagă că sărutul e o treaptă spre a ajunge la unirea trupească. E un fel de poartă a păcatului. Că unii reuşesc – foarte puţini – să se sărute şi să nu cadă în curvie, e problema lor! Dar cei mai mulţi, chiar dacă nu cad în păcat cu trupul, cad în păcat cu sufletul şi tot păcătuiesc. Şi dragostea lor s-a murdărit. Că o dragoste nu se murdăreşte neapărat doar abia când cei doi au ajuns în pat. Se murdăreşte şi dacă unul din cei doi e obsedat de sex. Chiar dacă nu reuşeşte să facă păcatul cu trupul, dar îl face cu gândul. Prima treaptă a păcatului este în gând, în minte. Cred că cei care vor avea puterea să se lupte pentru a avea o prietenie curată se vor bucura ani şi ani şi ani de ea.

În registrul aceloraşi gesturi: e păcat sau nu îmbrăţişarea?

Depinde şi cum iei o fată în braţe. Dacă o iei ca s-o stârneşti prin mângâierile anexe, e clar că e ceva rău. Dacă poţi s-o iei în braţe curat... asta e discutabil. Nu pot să dau un răspuns standard. Pentru că sunt unii care au trupurile – aşa e organismul lor – mai cuminţi, mai liniştite şi pot lua o fată în braţe fără să se tulbure, sunt alţii care numai au luat-o de mână şi s-au întinat. Cunosc cazuri de tineri care numai au atins o fată pe mână şi hormonii şi-au spus cuvântul. Dar astfel de cazuri sunt rare, să nu generalizăm.[...]

Ce şanse are un tânăr care a păcătuit de nenumărate ori cu prietena...

Ei, n-au păcătuit chiar de nenumărate ori! Păcătuiesc de multe ori, dar nici chiar de nenumărate ori!

... şi care vrea să se apropie de Biserică? Ce şanse are să fie reprimit în sânul Bisericii?

 Sută la sută! Totul este să vrea să fie primit. Să înţeleagă că Biserica nu poate să accepte păcatul.

Biserica nu poate să închidă ochii şi să pactizeze tacit cu păcatul. Dacă a intrat în Biserică, trebuie să lupte cu păcatul. E foarte important să găsească un duhovnic iscusit, un duhovnic potrivit sufletului lui, un duhovnic faţă de care să-şi deschidă sufletul.

E extraordinar de importantă prima spovedanie. Dacă ratezi prima spovedanie, greu, greu îţi este să înţelegi ce ai pierdut! Dar se poate recupera, nu-i nimic. Sunt unii care după ce trei luni, şase luni, un an de zile s-au spovedit superficial, până la urmă, citind Îndreptarul de spovedanie, îşi dau seama că au greşit şi se spovedesc cum trebuie şi pun început bun. Biserica e un spaţiu foarte mobil în care, dacă ai greşit, te ridici, pac! Te pui pe picioare! E simplu, totul e să crezi că Hristos vrea să te pui pe picioare.

Care e soluţia finală pe care o oferă Biserica unei prietenii, unei iubiri?

Iubiţi-vă mai mult decât vă iubiţi acum, când sunteţi gata să mergeţi pe calea păcatului. Tinerii sunt crispaţi de faptul că ei înţeleg că Biserica îi obligă să se iubească mai puţin. „Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”. Nu, nu! Biserica vă cere să vă iubiţi şi mai mult! Şi dacă vă iubiţi mai mult, o să aveţi puterea să nu faceţi sex. Şi dacă vă iubiţi mai mult, dragostea voastră o să fie mai trainică şi mai frumoasă. Şi o să vedeţi că există şi bucurii de alt fel, nu numai cele de pe plajă şi din alte locuri similare...

 Care e expresia acestei împliniri a iubirii?

Care e?! Familia, în mod firesc. Familia. Eu nu mă dumiresc, după atâţia ani de căsnicie – şi o să spun asta până or să se plictisească cei care mă ascultă – nu-mi vine să cred cât de frumoasă poate să fie familia, nu-mi vine să cred că nu numai că dragostea s-a sudat, ci cât de frumos a înflorit, cât de frumos împlineşte sufletul! Adevărata iubire dintre un tânăr şi o tânără culminează cu căsătoria, doar cu căsătoria. Şi nu cu căsătorii de probă sau cu cine ştie ce relaţii trecătoare. Căsătoria înseamnă începutul unei noi vieţi. Căsătoria înseamnă că cei doi au hotărât să păşească împreună pe un drum al împlinirii iubirii. Al iubirii fără sfârşit.

Extras din Danion Vasile - Underground (Rebelii Generatiei NU)

Sursa aici