Ținându-și atenția în inimă cu rugăciune, nevoitorul încearcă să-și păzească mintea curată de tot gândul. Gândurile pot fi firești omului în împrejurările existenței sale pământești, dar pot fi și urmările înrâuririlor drăcești. Când nevoitorul se roagă, se leapădă pentru o vreme, în măsura putințelor, de nevoile firii sale; iar gândurile de obârșie drăcească în orice caz le izgonește de la sine. Așa se face că în ceasul rugăciunii el respinge toate gândurile, și cele firești, și cele drăcești.
Căzând pradă înrâuririi diavolești omul își pierde libertatea cea asemenea lui Dumnezeu și cade de la viața dumnezeiască. O astfel de stare, fiind o suferință, se numește în graiul nevoitorului «patimă». Prin această denumire se exprimă pe de-o parte ideea pătimirii, în sensul de pasivitate și robie, pe de altă parte ideea suferinței, în sensul năruirii și al morții.
Tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului; ci robul nu rămâne în casă în veac: fiul rămâne în veac (Io. 8: 34-35).
Astfel, în starea patimii păcătoase suferința se înfățișează sub două chipuri, adică robirea și năruirea, și de aceea «robul păcatului» nu poate avea conștiința măreției slobozeniei, asemenea celei dumnezeiești, a omului ca fiu al lui Dumnezeu.
Patimile au puterea de a atrage de la sine, însă înțelenirea sau întărirea oricărui chip sau gând pătimaș în suflet nu se înfăptuiește niciodată fără învoirea omului, căci în toată ființarea nu există nimic atât de puternic încât să poată lipsi omul liber de putința de a se împotrivi sau de a lepăda. Însă când un anume gând sau chip pătimaș se întărește în suflet, omul devine mai mult sau mai puțin robit. Patimile sunt «înrobiri» de diferite intensități sau puteri.
Puterea atrăgătoare a patimii constă în făgăduința desfătării. Suferința, în mișcarea pătimașă, este urmarea desfătării pătimașe. Dacă în mișcarea pătimașă nu s-ar afla elementul desfătării, ci ar începe de îndată suferința, ea nu ar putea pleca sieși voința omului. Patima, ca suferință și moarte, este percepută îndată numai de omul duhovnicesc ce a cunoscut lucrarea de-viață-făcătoare a harului Dumnezeiesc ce naște în suflet o respingere, o «ură» față de mișcarea pătimașă în sine.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu