Am afirmat cu tărie
că teologia ortodoxă a morții cere Spovedania finală, un bilanț spiritual
integrator, conștiința păcatului și pocăința fierbinte, plânsul mântuitor,
mărturisirea credinței, realismul stării terminale (că vorbeam despre oameni
adulți) și cunoașterea căii pe care vom merge, înțelegerea judecății personale
și mai ales, „merindele pentru viața de veci“ adică Sfânta și Dumnezeiasca
Euharistie, Trupul lui Hristos prin care El ne recunoaște ca fiind mădularele
Lui pentru veșnicie
Unul dintre simptomele fundamentale ale vieții
post-moderne este automatizarea ființei umane.
Sub imperiul tehnologicului, omul însuși,
format și din carne și din suflet nemuritor, se transformă într-o mașinărie de
sentimente, idei și valori, și devine un meta-anthropos, în care mecanicul poate
fi ușor posedat de diabolic. Iadul este tărâmul repetiției fără sfârșit, al
monotoniei pure, al redundanței urâtului, fără orizont înnoitor, fără
perspective creative, o mecanică absolută a înstrăinării de sine și de Dumnezeu,
în care omul și duhul, invariabil, tind asimptotic spre neființă, neputând-o
atinge niciodată.
Dimpotrivă, raiul ca urcuș din slavă în slavă
este noutatea absolută a intrării în Dumnezeu, lumina unirii tot mai depline,
dar niciodată epuizate cu Mirele ceresc, epectaza, adică scara valorică de
aprofundare a ființei și a iubirii, simfonia mereu nouă, pentru că e infinită, a
Liturghiei cerești.
Ori din ceea ce vedem în lumea de azi, omul s-a
transformat încet, dar pare-se ireversibil, într-o ființă mecanică, un om bionic
– spunea un talentat editorialist al portalului nostru – în care totul depinde
de un cod de principii, de o listă de replici, de un meniu fix, ca la
restaurantele de inspirație americană de lângă gară, de o gamă limitată de idei,
în care omul se învârte într-un cerc vicios, devenind o copie nereușită a
propriului sine.
Și pentru a nu filosofa fără folos, voi încerca
să vă prezint câteva dintre cele mai importante moduri de a fi ale vieții umane,
care s-au automatizat.
Iubirea s-a transformat într-o ritual sec cu
sfârșit previzibil, așteptat precoce, imaginat la rece. Să ne amintim oceanul de
zbateri al tinerilor din vremea lui Werther, plimbările nesfârșite prin parc din
veacul trecut, invitația la vals a lui Drumeș, poeziile siropoase scrise cu
sânge de iubiți iremediabili, cântecele de sub balcon în clar de lună,
plânsetele de iubire, scrisorile cu parfum discret, ticluite îndelung, privirile
furișe de la baluri, toate acestea au devenit beep-uri insistente, SMS-uri
cifrate (t. iub.), extrase de messenger cu balonașe roz, icon-uri zâmbitoare
create de alții, ring-tonuri haioase, power pointuri (iertați-mi barbaria)
ciudate, resurse de fan obscene. În iureșul nimicniciei care ne înconjoară,
educația copiilor noștri s-a mecanizat, ea este strict delimitată de instituții,
grădinițele își extind programul până seara sau noaptea, îmbrățișările au
dispărut, sfatul bun, cina împreună, mersul de mînă prin parc, amintirile
povestite la gura sobei, sau a caloriferului... Cerem totul de la școală,
after-school și tot așa, uităm să vorbim copiilor noștri despre viață și moarte,
despre Dumnezeu, despre lume, despre timp sau despre iubire.
Durerea s-a transformat într-o fantoșă ignorată
sau cosmetizată cu talent, ocazie de spectacol ridicol sau de show media,
ascunsă sub preș, anesteziată de drogurile acestei lumi, negată în evidența ei,
amputată de Cruce și de finalitatea ei izbăvitoare. Rutina atitudinii noastre în
fața suferinței se exprimă uneori printr-un sec „condoleanțe“ sau printr-un
telefon scurt. Unii folosesc durerea altora pentru a face bani (surprize), alții
privesc sadic la durerea altora, satisfăcuți că nu li s-a întâmplat lor, cu o
lacrimă în colțul ochilor, cei mai mulți încetinesc din mașini la vederea unui
accident cu speranța de a vedea ceva creier sau sânge pe asfalt.
În aceeași ordine de idei, boala, bătrânețea
sau moartea au devenit tabu, realități cărora li s-a extirpat sensul
hristologic, adică adânc uman și îndumnezeitor. Acum câțiva ani, am avut o
dispută destul de încinsă la Dresda, în plenul Societas Liturgica, cea mai mare
asociație de liturgiști din lume, cu unul dintre cei mai cunoscuți profesori de
liturgică romano-catolică din Franța. Acesta susținea că în fazele terminale ale
unor boli incurabile (cancer et caetera) omul trebuie mințit, mângâiat
copilărește pe cap, îndopat cu dulciuri ideatice, îmbărbătat și eventual
anesteziat la maximum pentru a muri mai repede. Eu am afirmat cu tărie că
teologia ortodoxă a morții cere Spovedania finală, un bilanț spiritual
integrator, conștiința păcatului și pocăința fierbinte, plânsul mântuitor,
mărturisirea credinței, realismul stării terminale (că vorbeam despre oameni
adulți) și cunoașterea căii pe care vom merge, înțelegerea judecății personale
și mai ales, „merindele pentru viața de veci“ adică Sfânta și Dumnezeiasca
Euharistie, Trupul lui Hristos prin care El ne recunoaște ca fiind mădularele
Lui pentru veșnicie. Argumentarea mea a fost catalogată ca barbară de unii
liturgiști suporteri ai eutanasiei valorice, ai minciunii benevolente și ai
promisiunilor deșarte.
Valoarea timpului și a morții sunt date de
conținutul de pocăință, de rugăciune, de plâns și de Euharistie pe care-l
împropriem.
Revenind la automatism existențial, cred că
este necesar să ieșim din cercul tehnologiei spirituale prin privirea la surâsul
pruncilor, la flori vii, nu tăiate și puse în celofan, „la munți (suflete al
meu“), la dansul apei în bătaia vântului, la icoane purtătoare de har și la
oamenii pe care Dumnezeu ni-i tot trimite în fiecare zi pentru a-i ajuta și
pentru a ne mântui prin asta. Marele Pavel spunea: „Noi însă avem gândul lui
Hristos“ (I Corinteni 2, 16). Un nou realism duhovnicesc este necesar – cred –
în care adevărata valoare este dată de ființă, nu de rata de schimb și de
convertirea în valută, adică o mutație ființială la gândul lui Dumnezeu pentru
care un suflet de om este mai de preț decât întregul univers.
pr. Ioan Valentin Istrati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu