Nu sunt eu în măsură să vorbesc de iubirea dușmanilor, pentru că nu-mi iubesc nici măcar soția și copiii cum trebuie, dar totuși pentru că am înțeles anumite lucruri, vreau să le împărtășesc cu voi.
A fost o perioadă când mă certasem cu o anumită persoană și atunci iertarea și conceptul de iubire a vrăjmașului începuse să capete interes minții mele, pentru că mă priveau în mod direct. Într-o duminică dimineață, eram la biserică și având mustrări de conștiință, încărcat de remușcări și simțindu-mi sufletul tulburat am cumpărat lumânări, un pomelnic și două prescuri și m-am îndreptat spre masa unde urma să scriu pe pomelnic pe cei dragi ai mei.
Cu pixul în mână, și dornic să scap de acea tulburare, mai ales că ajunsesem în casa Domnului, am hotărât ca primul nume pe care-l trec pe pomelnic să fie persoana cu care m-am certat.... apoi apropiații ei. Simțind că mă liniștesc scriindu-i am început să mă gândesc față de ce persoane am eu resentimente și le-am trecut numele. Scriam, scriam și lista devenea din ce în ce mai lungă. Tot scriind am realizat că trebuie să-i trec și pe cei față de care sunt indiferent, sau pe care i-am bârfit și judecat, pe cei pe care nu i-am mai căutat de mult, deși sunt parte din viața mea, adică pe toți față de care inima mea s-a răcit. Am rămas uimit câți sunt.
Îi scoteam din sufletul meu ca niște epave ruginite care mi-au infectat sufletul atâta vreme... și mă linișteam. Îi puneam înaintea lui Dumnezeu pe fiecare, parcă zicându-i: „Doamne, aceștia toți sunt oamenii pe care eu nu-i iubesc!”
Această întâmplare m-a făcut să înțeleg ce semnificație avea cuvântul IPS Serafim Joantă de la una din conferințe, în care spunea că „toți oamenii trăiesc în sufletul nostru. Toată creația este în noi. Tot Universul se află înlăuntrul nostru, omul fiind și el un alt cosmos... un micro-cosmos”. Dar când zicem micro-cosmos să nu vă gândiți că Universul sufletelor noastre e mai puțin complex decât Universul creat în care se află toate galaxiile, ci este doar mai mic ca spațiu fizic. Universul ființei umane este un infinit extraordinar de complex... Iată de ce Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru.
Într-adevăr, toți oamenii pe care i-am întâlnit locuiau în mine, pentru că față de fiecare eu m-am raportat într-un fel când i-am întâlnit: față de unii cu iubire, față de alții cu milă, față de o altă parte cu indiferență, răceală, și față de unii chiar cu ură și multă răutate. Rememorând îmi dădeam seama câtă răutate stă încă în mine... câte relații încă nerezolvate... câtă lipsă de iubire față de cei din viața mea.
Și acum se pune problema: Cum să simt eu apropiere față de Dumnezeu dacă aflu în mine atâta răutate față de semenii mei?
Mă spovedesc, mă împărtășesc, particip activ la viața Bisericii, mă rog lui Dumnezeu, citesc din Sfânta Scriptură, citesc cărți duhovnicești, fac și unele fapte bune, dar tot departe de Dumnezeu sunt. E ca și cum aș vâsli în amonte, contra curentului... stând pe loc, ba dimpotrivă dau și înapoi?
De ce oare? Pentru că în esență relația noastră cu Dumnezeu se îndreaptă în totalitate către aproapele meu. Adică tot ce-mi oferă Biserica prin Sfintele Taine prin Sfinții Părinți, prin sfaturi, predici, scrieri, etc... toate au ca rol împăcarea mea cu aproapele. Degeaba sunt toate dacă nu reușesc să fac ceea ce este de fapt esențialul problemei noastre: relația cu omul de lângă mine. Toate sunt instrumente care mă ajută să iubesc. E ca și cum ai avea toată tehnologia și echipamentele agricole să lucrezi un pământ și la vremea recoltei să nu ai roade deloc, dar tu să te bați cu pumnii în piept că ai folosit cea mai înaltă tehnologie.
Nu există urcuș duhovnicesc fără iubirea vrăjmașilor. De fapt ei nu sunt dușmanii noștri, ci îi numim astfel pentru că ii percepem ca niște adversari ai principiilor noastre egosite. Dacă i-am ierta în sufletul nostru, i-am trece automat mental în tabăra prietenilor.
„Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi” (Sfântul Nicolae Velimirovici).
„Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele împotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul” (Sfântul Siluan Athonitul)
Eu am învățat de la Părintele Stephen Freeman un lucru pe care vi-l spun și vouă: „Nu ne putem mântui dacă nu ne iubim vrăjmașii”. Înfricoșător nu? Nu e ideea lui, ci este Duhul întregii Tradiții Ortodoxe de 2000 de ani. Este însăși porunca Mântuitorului și Dumnezeului nostru:
„Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).
Să nu credeți că putem să ne mântuim doar dacă împlinim anumite porunci, pe cele care le putem noi, iar pe cele grele le putem ocoli. Toate poruncile se unesc într-una singură:
"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-38).
Dacă nu ne iubim dușmanii înseamnă că încă avem răutate în suflet și porunca iubirii de aproapele n-o împlinim. Prin urmare nu vom intra în Împărăția Cerurilor, acolo unde doar cei curați cu inima vor păși.
Toată viața duhovnicească a omului se rezumă la două relații simple: relația mea cu aproapele meu, oricare ar fi el, și relația mea cu Dumnezeu. Restul sunt detalii. Doar omul contează! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că de-am avea toată știința lumii, de-am da toate averile noastre milostenie, de ne-am răstigni trupul prin înfrânare... iar iubire nu avem, nimic nu suntem.
Din asta realizăm că problema esențială a vieții noastre este să ne împăcăm cu toți pe care-i purtăm în suflet și nu i-am iubit. Atât și nimic mai mult.
Un bun început pentru acest lucru este să ne rugăm pentru ei, să-i trecem pe un pomelnic și să-l dăm preoților pentru a-i pomeni în rugăciune la Sfânta Liturghie.
Rugați-vă seară de seară pentru vrăjmașii voștri, pentru cei indiferenți sufletului vostru și atunci veți simți că prindeți aripi spre Dumnezeu, abia atunci începe decoloarea spre cer. Atunci simți că nu mai dai în gol ci se mișcă lucrurile. Închei prin cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul:
Daca zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (I Ioan 4, 20).
Doamne ajută!
(Claudiu Balan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu