Si, dimpotriva, chiar când sufletul va este împovarat de multe pacate, de veti fi încredintati ca sunteti cei din urma pacatosi, veti fi vrednici sa va ridicati ochii spre Dumnezeu cu încredere.
Dar atentie! A fi umil nu înseamna a-ti face reclama, cu toate ca ai constiinta ca multe lucruri bune ai savârsit, înseamna ca daca te simti vrednic sa zici “Cugetul nu-mi aduce nici o învinuire”, sa adaugi dimpreuna cu Pavel: “dar nu sunt îndreptatit întru aceasta” – si înca: “Iisus Hristos a venit în lume sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu”.
A fi umil înseamna sa te cobori cu gândul când faptele tale bune te înalta. Ci Dumnezeu, fara nume de bun, primeste si lasa sa vina la El, pe lânga cei cu inima smerita, si pe cei care, cu marinimie, îsi marturisesc pacatele, întru care se arata milostiv si iertator.
Ca sa întelegem ce mare bine este sa nu va faceti cine stie ce autoapreciere, închipuiti-va doua carute, înhamati la una dreptatea si mândria, la cealalta pacatul si umilinta. Si veti vedea caruta pacatului luând înaintea celei a dreptatii, nu atât datorita puterii însasi a pacatului, ci tariei umilintei, tovarasa lui.
In vreme ce caruta dreptatii va ramâne îndarat, nu fiindca dreptatea-i despuiata de putere, ci din pricina greutatii si a trupului de plumb al trufiei.
Umilinta, prin avântul puternic pe care-o însufleteste, biruieste greutatea pacatului – si izbuteste a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârseste prin a ucide avântul dreptatii si o trage, fara truda, spre cele de jos.
Vreti, oare, o dovada ca una dintre carute e mai grabnica decât cealalta? Aduceti-va aminte de fariseu si de vames. Fariseul întovarasea dreptatea cu trufia, când zicea: “îti multumesc, Doamne, ca nu sunt ca ceilalti oameni, tâlhari si nedrepti, nici ca acest vames…”
Nebunul!… Trufia-i nu se mai satura sa batjocoreasca obsteasca fire omeneasca, asuprind pe vamesul de lânga el. Si ce facu, oare, celalalt? Nu înlatura de la sine asuprirea, si nici nu se supara fiindca se vedea învinuit. Ci primi cu inima larga tot ce zicea fariseul despre el. Lovitura dusmanului sau fu pentru el un leac, o putinta de vindecare. Asuprirea, o lauda. Acesta-i pretul acestei prisosinte a umilintei. E nesimtitoare când batjocorirea musca din ea – si nicidecum nu se înfurie împotriva jignirilor aproapelui. Ba chiar, din aceste jigniri, se poate culege o mare si nobila roada: e tocmai ceea ce s-a întâmplat cu vamesul. Primind ocarile, el se despovara de greseli. Zise: “îngaduie-ma si pe mine, pacatosul!…”; si cobori de la templu mai îmbunatatit ca fariseul.
Unul punea înainte dreptatea lui, ajunarile si dijma ce dadea; celalalt graia niste vorbe simple si fu despovarat de pacate. Caci Dumnezeu nu auzi numai vorbele, ci vazu si sentimentele care însoteau vorbele. Si aflându-le ca erau de umilinta si de parere de rau, avu mila – si-si arata bunatatea.
Sursa:http://www.ioanguradeaur.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu