Photobucket

vineri, 13 iulie 2012

Iartă-i pe toţi pentru toate !


Fapte bune - Iertarea
În ultima mare operă a lui Dostoievsky, “Fraţii Karamazov”, se spune povestea lui Markel, fratele bătrânului Zossima. Diagnosticat cu tuberculoză, el este pe moarte. În acele ultime zi, el a ajuns la o credinţă reînnoită în Dumnezeu şi la o înţelegere cu adevărat profundă a iertării. Într-o conversaţie cu mama lui, ea se întreabă cum poate fi atât de vesel într-un stadiu atât de serios al bolii sale. Răspunsul lui este o ilustraţie a inimii unui Creştin Ortodox.

“Mamă”, i-a răspuns el, “nu plânge, viaţa este paradis şi noi suntem toţi în paradis, dar nu vrem să realizăm asta şi, dacă ne-ar păsa să o realizăm, paradisul s-ar stabili în toată lumea mâine.” Şi toţi ne-am minunat de cuvintele lui, atât de ciudat şi hotărât a zis asta; am simţit o emoţie suavă şi am plâns…
“Dragă mamă, picătură a sângelui meu”, a spus (la acel moment, el începuse să folosească astfel de cuvinte de alint, neaşteptate), “preaiubită picătură a sângelui meu, veselă picătură, trebuie să înveţi că, de un adevăr, fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi toate. Nu ştiu cum să îţi explic asta, dar simt că aşa este, până la un punct al chinului. Şi cum am putut să trăim în tot acest timp fiind supăraţi unii pe alţii şi neştiind nimic de acest fel?” [El a vorbit inclusiv despre vinovăţia lui în faţa păsărilor şi a întregii creaţii.]…”Da”, a spus el, “în jurul meu a fost atâta glorie divină: păsări, copaci, livezi, cerul, şi eu am trăit în dizgraţie, eu am dezonorat toate acestea, ignorând complet frumuseţea şi gloria lor.” “Îţi iei prea multe păcate asupra ta”, ar spune mama dragă, plângând. “Dar dragă mamă, bucuria vieţii mele. Plâng de bucurie, şi nu de jale; chiar eu însumi vreau să fiu vinovat în faţa lor, doar că nu îţi pot explica, pentru că nu ştiu cum să le iubesc. Lasă-mă să fiu vinovat în faţa lor şi apoi toate mă vor ierta şi acela va fi paradisul. Nu sunt în paradis acum?”
Oricât de dificil ar părea, realitatea descrisă de Dostoievsky poate fi rezumată foarte simplu: iartă-i pe toţi pentru toate. Spusă în acest mod sincer, un astfel de scop este copleşitor. Cum pot să iert eu pe toţi pentru orice? Această viaţă a iertării, care nu este alta decât viaţa lui Hristos în noi, este moştenirea noastră întru credinţă. O viaţă cu vină, învinuire, amărăciune, furie, răzbunare şi altele asemenea nu este viaţa lui Hristos, ci doar furiile ego-ului nostru, eu-l fals pe care îl înălţăm peste viaţa noastră reală, care este “ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.
Dreptatea unei cauze sau corectitudinea judecăţii noastre nu ne îndreptăţeşte, şi nici nu schimbă natura furiilor noastre. Căci niciunul dintre noi nu poate sta în faţa Domnului şi să se îndreptăţească – doar dacă ne predăm viaţa lui Hristos, care este singura noastră dreptate.
Chestiunea iertării nu este o problemă morală. Nu iertăm pentru că este lucrul “corect” de făcut. Iertăm pentru că asta este adevărata natură a vieţii întru Hristos. Aşa cum Dostoievsky descrie: este Paradisul. În acelaşi mod, refuzul de a ierta, continuarea învinuirii, amărăciunii etc., nu sunt eşecuri morale. Sunt crize existenţiale – îndepărtându-ne de viaţa lui Hristos şi de Paradis, tot mai adânc într-un abis al non-existenţei.
În ultima vreme, mi-am petrecut o parte a timpului meu de rugăciune în fiecare zi cu o formă modificată a “Rugaciunii lui Iisus”. Este aşa: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul, şi iartă-i pe toţi aceia care mă urăsc sau mă rănesc. Iartă-i liber pe toţi, fără reproş, şi dă-mi căinţă reală.” Nu ofer mare autoritate asupra acestei rugăciuni – într-adevăr, pe măsură ce o spun, descopăr că se schimbă din când în când. Dar este un mod de a mă ruga pentru duşmanii mei – de a-mi învăţa inima să “îi ierte pe toţi pentru toate”.
Mai este o chestiune care este de mare importanţă. Iertarea şi lipsa iertării nu sunt lucruri private. Precum Hristos i-a învăţat pe Apostoli: “Ale cui păcate le veţi lega, legate vor fi, cui păcate le veţi dezlega, dezlegate vor fi.” Această poruncă bineînţeles, are un înţeles specific pentru activitatea de propovăduire a Bisericii. Dar face referire şi la o altă realitate. Refuzul meu de a ierta este o forţă a răului în această lume – legându-mă atât pe mine, cât şi pe cei din jurul meu. S-ar putea să nu fie o legătură intenţionată, dar va fi o legătură. În acelaşi fel, iertarea este preambulul Paradisului în această lume – atât pentru mine, cât şi pentru alţii din jurul meu. Chiar dacă intenţionez sau nu, Paradisul vine ca un fruct al acestei iubiri.
Iartă-i pe toţi pentru toate. Oare nu vom fi în Paradis?
Săptămâna aceasta am fost în Dallas, Texas, pentru înmormântarea Arhiepiscopului Dmitri, iubit Apostol al Sudului. Ca şi concluzie la finalul priveghiului (cum este în mod normal cazul pentru toţi Creştin-Ortodocşii), preotul care conduce slujba (protosul) se apropie de coşciugul deschis al celui trecut la Domnul. Aşezând epitrahilul pe capul mortului, el citeşte cuvintele iertării finale (aceeaşi rugăciune este folosită şi în Taina Mirungerii).
Noi cei care aşteptăm să primim o asemenea milă la momentul propriei morţi – nu ar trebui să oferim tuturor aceeaşi milă cât încă suntem printre ei?

Niciun comentariu: