Calea spre adevăr - mărturisirea unei creşti

Acum doi ani am intrat pentru primă oară pe acest site(http://ortodoxia.md). Aveam 19 ani şi tocmai intrasem la Facultatea de Drept. Un copil normal, ce se spovedea la două luni, care mergea de vârsta de 3 ani la Sfânta Biserică. Numai că acest cuvânt “normalitate”, în zilele noastre şi-a degradat semnificaţia. Iar pe acest fundal m-am format şi eu, crezând că sunt pe calea mântuirii.

Provin dintr-o familie destrămată. Ai mei părinţi au divorţat când aveam un an şi trei luni. După pronunţarea divorţului, au avut o tentativă de împăcare, deşi tatăl meu umbla cu alte femei, era dependent de alcool şi o bătea pe mama.

A încercat să mă omoare încă din burta mamei mele, apoi la botez - m-a încuiat în camera mea, iar pe soba care ardea, fiind luna lui februarie, a pus un scutec ca să fumege, astfel încât să mor înnecată. Cu greu a spart mama uşa…

La vârsta de 3 ani, noaptea la 11, mi-a dat drumul cu sania într-un canal, numai că în ultimul moment mama a apucat, ca prin minune, de spătarul saniei… şi tot aşa.

Până la urmă am rămas cu mama şi bunica mea care mi-a făcut cunoştinţă cu Hristos ducându-mă la biserica din sat. Am stat cuminte, pentru mine fiind singurul moment de linişte. Vroiam să aud ce spune preotul, ce cânta lumea… Mi-a plăcut, numai că data următoare am fost puţin dezamăgită, deoarece mă aşteptam să aud alte cântece. Minte de copil!

Cu timpul, bunica m-a convins de faptul că atunci când dorm îngeraşul meu păzitor mă veghează şi nu are ce să mi se întâmple. Ba mai mult, m-a învăţat că orice o voi ruga pe Maica Domnului, îmi va ajuta. Iar eu plângeam întrebând-o pe Împărăteasa Cerurilor de ce nu m-a lăsat barza în altă casă, cu oameni blânzi şi iubitori. Apoi mă rugam pentru moartea alor mei (spunând asta, rog din inimă toate mamele să-şi înveţe copiii cum să se roage).

Mereu mă uitam la televizor cu bunica la telenovele şi ştiri care mă îngrozeau şi care, într-un timp destul de scurt, m-au făcut să îmi pun întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă aş lua un cuţit şi l-aş înfige în burta mamei? Tot ce m-a oprit a fost teama ca nu cumva, rămânând în viaţă, să mă bată. Acum cred că înţelegeţi cum poate influenţa televizorul educaţia unui copil. Pentru el totul este o joacă, iar ceea ce aude şi vede îl determină să ia ca şi exemplu. Alteori mă gândeam să iau nişte pastile, pentru a scăpa de probleme, aşa cum afirmau unele personae la televizor.

Aveam 4 ani şi jumătate când mama şi-a găsit pe cineva cu care a stat ulterior 7 ani în concubinaj. La fel, au fost neînţelegeri, certuri… Ţin minte că odată m-a bătut cu o furculiţă peste mânuţe până mi-a dat sângele. Îmi dădea cu pumnii în cap spunându-mi că mă va omorî pentru că nu sunt bună de nimic. Pe parcurs, toate aceste lucruri mi s-au dovedit a fi nişte frustrari pe care mama le avea din lipsa unei iubiri împlinite.

Aveam 10 ani când s-a născut sora mea. Tatăl vitreg era dezamăgit, căci şi-ar fi dorit să fie băiat. Anii au trecut şi am ajuns la unul dintre cele mai bune colegii din oraş, dar recunosc faptul că nu am meritat pe deplin acest lucru; Dumnezeu a făcut minunea. Eram grea de cap şi am învăţat mereu cu mari eforturi, mai ales că a trebuit să recuperez 4 ani de limba româna pe care nu-i făcusem în şcoala generală.

Sufeream că nu mă lăsa mama la discotecă căci “toata lumea mergea”, numai eu nu şi recunosc că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut pentru mine. Şi ştiţi de ce? Pentru că la acea vreme Îl confundam pe Dumnezeu cu un presupus băiat, găsit în discotecă cu care să dansez la nesfârşit şi căruia să-i fiu pe plac în orice lucru numai să mă iubească.

De fumat nu fumam; am încercat de dragul celor 24 de colege din clasă care făceau acest lucru; dar eu, a 25-a n-am putut. Oricum am luat bătaie pentru că mama nu mă credea (ea fumând din clasa a 10-a).

În clasa a 9-a colegele râdeau de mine că eram singura fecioară din grup şi aveam faţă de “măicuţă” sau…”pocăită”; mama nu mă lăsa în oraş nici măcar ziua. În vacanţă nu mergeam nicăieri, doar pe la mine prin sat, prin padure, ca să plimb câinele; după ce veneam acasă, bunica mea insinua tot felul de lucruri pe care le-aş fi putut face acolo cu un presupus băiat.

Prieten am avut doar pe ascuns şi de regulă mai mare decât mine cu 7 ani. Nu ştiu de ce mi se întâmpla aşa; poate din dorinţa de a avea un tată, sau o casnicie fericită în viitor. Uneori mă oboseau întâlnirile, căci nu aveam încredere în cel de lângă mine, iar eu tot ce îmi doream era o îmbrăţişare creştinească şi atât.

Majoritatea serilor din viaţa mea le-am petrecut plângând. Simţeam o stare permanentă de păcat. Numai rugăciunea îmi îndulcea viaţa.

La şcoală eram mereu cea plină de viaţă, râdeam cu toată lumea, imitam colegii, profesorii, am făcut teatru (dar nu mă laud cu asemenea patimi); eram admirată de toată lumea, eram supraapreciată, deşi eu ştiam care îmi este adevărata valoare. Profesorii îmi dadeau note mai mari decât meritam, iar eu îi certam pentru asta…”Gluma” se termina când plecam de la şcoală; reveneam la starea mea iniţială, sobră, îngândurată: “Doamne, azi am râs din nou de Creaţia Ta, dar măcar i-am scos pe unii din depresie. Aş vrea să nu ajung acasă, în acel haos… Doamne, mi-e dor de Andrei. Dacă Tu ai hotărât să îl iei de lângă mine, înseamnă că nu era bun pentru mine. Te rog, ajută-mă să-l uit! Doamne, de ce nu reuşesc să mă apropii de Tine aşa cum vreau…?”.

Am devenit o persoană raspectată pentru faptul că eram singura care nu fumam, care nu mă machiam numai din când în când, care recunoştea fără ruşine că nu are bani; singura care se împărtăşea şi singura care băga în seamă profesorul de religie; care nu aveam nimic de ascuns… spuneau ei.

În clasa a 12-a am cunoscut un băiat student la teologie. Am luat-o ca pe lucrarea lui Dumnezeu, căci mi-am dorit mereu asta. Au fost trei ani superbi, frumoşi, mai puţin frumosi…căi diferite.

Ne-a întrebat diriginta la ce facultate vrem să dăm. Am răspuns: Teologie. Cum se spune… mi-am dat arama pe faţă şi am rămas singură, numai cu prietenul meu. Nimeni nu mi-a înţeles alegerea. Între timp, păţisem multe deoarece tot neamul se ocupa cu lucruri necreştineşti, îmi dorea răul şi nu suporta că merg la biserică.

În acel an nu am mai putut învăţa. Mă simţeam din ce în ce mai rău, eram slăbită, analizele erau în regulă. Cum chemam preotul acasă, îmi reveneam. Înainte cu două zile de bacalaureat, mi-a luat foc grajdiul, şura şi bucătăria; după zece zile mi-a murit un foarte prieten şi vecin, mai mic cu un an; după încă câteva zile, mama mea s-a otrăvit cu ciuperci fiing gata să moară…

Am dat de acet site minunat care mi-a deschis inima mai mult, mi-a luminat calea şi mi-a deschis braţele către pocăinţă. Căzusem o singură dată în păcat cu prietenul meu. De ce credeţi? Deoarece citeam reviste pentru adolescente care te învăţau cum să-ţi trăieşti viaţa, că desfâul este, de fapt un “act de iubire”. Citind asta zilnic, văzând asta la Tv, mi-am zis că de fapt, eu nu sunt în regulă. Şi uite aşa am lăsat vrăjmaşul să mă ia de mână şi să mergem spre pieire.

Pe acest site am aflat că L-am trădat pe Dumnezeu. Că tot ajutorul, iubirea Sa şi purtarea de grijă I le-am răsplătit cu căderea în păcat; o data în curvie, 3 ani în onanie, căci revista spune clar că trebuie să îţi iubeşti trupul şi să ţi-l răsfeţi, iar părinţii m-au învăţat că este un lucru foarte grav dacă mă voi mărita fecioară. Acest site mi-a arătat cât plânge Maica Domnului când mă vede în pantaloni, machiată şi cu capul neacoperit la rugăciune… Aşa am pus punct şi am luat-o de la capăt. Port fusta, nu mă machez, nu port cercei, trăiesc în curăţie, am înlocuit revistele cu biblia. Nu vă spun că încep să îmi descopăr şi alte patimi, dar luptăm, căci asta pretinde unirea cu Hristos! Am spus luptăm pentru că eu nu pot face nimic fără El. Eu sunt datoare să îmi dau silinţa la nesfârşit, iar când Domnul consideră, trimite harul salvator.

Am renunţat la facultatea de drept şi m-am dus la teologie. Acum trăiesc într-o familie care mă urăşte pentru deciziile mele, care le-au înlocuit pe ale lor. Am fost dată şi afară de tatăl meu vitreg, dar mama l-a oprit. Cum de l-a oprit? Tot printr-o minune. De doi ani merge la biserică, posteşte, se spovedeşte regulat, nu o mai loveşte pe sora mea, ci îi povesteşte surorii mele vieţile sfinţilor; printre certuri, dar o învaţă ce ne cere Dumnezeu.

Dragi cititori, drumul este foarte greu, dar merită osteneala, căci pâna la urmă facem totul pentru noi şi pentru aroapele nostru. Suntem robii propriilor păcate în care noi ne căutăm libertatea! Dumnezeu vrea să fim liberi, să nu depindem de nimic.

Aceste dezvăluiri sunt făcute în semn de mulţumire pentru acest site, care m-a ajutat să descopăr ceea ce este bine şi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine – simplitate. Am mai făcut acest lucru pentru a ruga toate mamele care citesc acest umil atricol să fie severe cu copii lor, dar blânde în acelaş timp, Să-şi ducă copiii la biserică încă dinainte de a începe să facă primii paşi, să nu lase televizorul şi revistele să le creeze un alt univers şi un alt model de viaţă decât ar trebui. Un copil are dreptul să ştie cine l-a creat, ce aşteptări are Dumnezeu de la el, care este calea spre adevărata fericire… Iar el ajungând să cunoască toate mijloacele prin care se poate mântui, de abia atunci va putea spune că ca are libertatea lăsată de Dumnezeu de a alege .

Relaţia cu prietenul meu s-a degradat fără ca el să îşi dea seama deoarece am renunţat la anumite aspecte lumeşti, iar eu tot căutand adevărata fericire m-a învrednicit Milostivul Dumnezeu să am parte de ea. Să nu credeţi că mi-e uşor. Lupta de abia a început! Drumul este presărat cu lacrimi şi sudoare, dar la capat mă aşteaptă Acea îmbraţişare.

Să nu aveţi îndrăznire să plângeţi decât pentru păcatele săvârşite. Dacă vreţi să ramâneţi lângă credinţa ortodoxă, pregătiţi-vă de luptă, căci “confortul” unei vieţi aflate în desfătări este pura înrobire pe care vrăjmaşul vi-o pregăteşte încă de pe acum, prin chinul veşnic.

Hristos S-a răstignit fiind fără de păcat, fără a se îndreptăţi, din dragoste pentru noi, copiii Lui. Atunci, dacă tot Îl răstignim şi noi în fiecare moment prin păcatele noastre, de ce să nu ne ducem crucea cu bucurie, acceptându-ne ispitele?

“Copiii nu sunt plătiţi de Tatăl lor, de vreme ce toată averea Tatălui lor le aparţine” (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Autor anonim

Sursa:http://ortodoxia.md