Viata duhovniceasca a preotului

Mareste imaginea.

Viata Duhovniceasca a Preotului dupa Tratatul "Despre Preotie” al Sfantului Ioan Gura de Aur

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucuram in aceste vremuri sufletele de pacea ce izvoraste din inaltatoarea si duhovniceasca prasnuire a Dascalului Teologiei Universale – Sfantul Ioan Gura de Aur, de la a carui nastere in ceruri, unde slujeste Arhiereului Celui Vesnic, s-au implinit 1600 de ani.

Cu alte cuvinte, s-au implinit saisprezece veacuri cu folos pentru Biserica Ortodoxa, de la trecerea in vietuirea eterna cu Dumnezeu a Sfantului Ioan Hrisostom, care a lasat mostenire o opera teologica impresionanta si mult folositoare, ce cuprinde talcuiri la textele evanghelice si apostolice, indeosebi epistolele pauline, interpretand diversele teme care se afla in aceste “De Dumnezeu inspirate carti”, la care se adauga alte multe cuvantari, scrisori, omilii, cateheze si tratate, intr-un cuvant: o activitate teologica foarte vasta, bogata si profunda sau mai bine zis, determinanta!…. 

<--more-->

Dintre toate acestea, am ales sa ma gandesc si sa meditez la importanta si la valoarea vietii duhovnicesti a noastre, a credinciosilor si, cu atat mai mult a preotului – de care ne vom si ocupa – drept urmare, vreau ca in randurile ce urmeaza sa scot putin in evidenta acest fapt, prin intermediul invataturii acestui mare Dascal, Teolog si Ierarh al Bisericii, cuprinsa in Tratatul sau „Despre Preotie” nu inainte, insa, de a prezenta comparatia si elogiul pe care le aduce vrednicul de pomenire Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru – cel care in cadrul colectiei PSB a realizat traducerea, a intocmit introducerea si a elaborat aparatul critic al acestei lucrari – atat preotiei cat si autorului acestui tratat, caci „despre preotie s-a scris si s-a vorbit mult.

Au scris si au vorbit si sfinti si teologi. S-a scris cu drag si cu dorinta de a ridica tot mai mult spre culmile sfinteniei pe slujitorii preotiei, pe preoti. Dar oricat s-ar scrie despre preotie si oricat s-ar vorbi, niciodata nu este de ajuns. Preotia are atatea inaltimi, atatea adancimi, atatea taine, incat cu foarte multa greutate poate fi cuprinsa si descrisa dupa cuviinta. Preotia este intocmai ca un munte mare, ce-si inalta cu maiestate varful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpinistii il exploreaza, se catara pe el. Unii ajung de cunosc vaile si adancimile de la poalele lui; altii ajung pana la jumatate; altii se catara pe inaltimile care fac coroana piscului celui mai inalt; altii reusesc de a se urca pana unde fruntea muntelui se ingeamana uneori cu norii, altii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din acesti alpinisti nu pot spune ca a strabatut toate cararile muntelui, ca i-a cunoscut toate frumusetile, ca i-a admirat inaltimile, ca a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, ca si-a desfatat privirile cu toata bogatia florilor lui.

Toti spun ca muntele este frumos, fiindca este frumos chiar si in putinul ce l-au cunoscut; toti spun ca muntele este grandios, ca este maret, fiindca este grandios, este maret chiar si la inaltimea la care au ajuns. Dupa parerea mea si dupa credinta mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaste muntele in intregime; iar acel om este un mare sfant, care, dupa marturia altui sfant, slujeste acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se savarseste de cele mai multe ori pe an.

Acest om este Sfantul Ioan Gura de Aur. El, singurul, dupa parerea mea si dupa credinta mea, urcand acest munte maiestuos al preotiei, l-a cunoscut in intregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele in intregime, iar cu ochii lui vulturesti, si din zbor si de pe piscul cel mai inalt al muntelui, a vazut toata frumusetea muntelui, toata maiestatea lui. A vazut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroana muntelui celui mare; a vazut cele de jur-imprejurul lui; si-a scaldat privirile in lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfantul Ioan Gura de Aur, el singur a cunoscut toate inaltimile muntelui, toate adancimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumusetile lui, dar i-a vazut si prapastiile si stramtorile si primejdiile.

Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut sa ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios si maret. De acolo de sus, de la acea inaltime ametitoare a muntelui, a scris povatuitorul, indrumatorul acesta minunat: „Despre Preotie”, care a ajutat pe multi sa urce piscul muntelui. Multi, foarte multi, cu ajutorul celui intru sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur, au urcat pana in varful muntelui si si-au dat seama de frumusetea si de maiestatea muntelui.

Dar nici unul, de la el si pana astazi, n-a putut sa descrie atat de frumos, atat de exact si de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate inaltimile lui, nici toate adancimile lui. Fiecare din cei care au incercat sa descrie ascensiunea facuta de ei au descris numai cararea ascensiunii, numai cararea urcusului lor. N-au putut imbratisa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile si ochii de vultur ai Sfantului Ioan Gura de Aur. Pentru ca a fost vultur, Sfantul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut sa ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desavarsit, numit „Despre Preotie”.

Acest indrumator ne descrie grandiosul munte al preotiei in toata frumusetea lui. Sfantul Ioan Gura de Aur ne ia de mana si ne duce spre piscul lui. Ne arata toate potecile care duc sus; ne indreapta privirile, in drumul spre inaltime, spre toate frumusetile lui. Si are muntele acesta al preotiei frumuseti chiar la poalele lui! Ne arata frumusetile, dar ne atrage luarea aminte si asupra primejdiilor. Poteca urca, dar e alunecoasa! Trebuie sa infigem bine piciorul in pamant; sa ne uitam si in dreapta si in stanga. In dreapta, sa nu cadem in prapastie; in stanga, sa nu ne vina cumva de sus o piatra sau o stanca desprinsa din munte.

Sa nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Si asa, Sfantul Ioan Gura de Aur, de mana cu noi, ne arata toate tainele, toate inaltimile, toate adancimile preotiei. Nici unul din noi, oricat de sfanta i-ar fi viata, oricat de consumat teolog ar fi, oricat de rugator ar fi, de-ar incerca sa scrie despre preotie, nu poate scrie niciodata complet si nici desavarsit. Lipsesc aripile de vultur si ochii vulturesti cu care harul lui Dumnezeu a inzestrat numai pe unul singur dintre toti Sfintii Parinti, dintre toti scriitorii bisericesti, pe Sfantul Ioan Gura de Aur. Au scris despre preotie si alti Sfinti Parinti, ca sa amintesc de ei. A scris Sfantul Grigorie de Nazianz, a scris Sfantul Efrem Sirul, a scris Sfantul Ambrozie al Milanului, a scris Sfantul Grigorie Dialogul.

Da, dar nici unul din ei nu se urca la inaltimea la care s-a urcat Sfantul Ioan Gura de Aur, nici unul din ei nu priveste preotia in toata inaltimea ei, in toata intinderea ei, in toata frumusetea ei. Fiecare priveste numai cate o latura. Fiecare descrie numai cararea pe care au reusit sa ajunga pana la varf. Fiecare priveste numai cate o latura. Fiecare descrie numai cararea pe care au reusit sa ajunga pana la varf. Fiecare ne impartaseste numai experienta urcusului sau, a ascensiunii lui…”

Abordand, in cele ce urmeaza, latura duhovniceasca ce se desprinde din aceasta deosebita opera vom sustine faptul ca si in acest context tratatul „Despre Preotie” al Sfantului Ioan Gura de Aur este o podoaba de mare pret a literaturii patristice, o lucrare ce se adreseaza in primul rand clerului sacramental, dar are o deosebita insemnatate chiar si pentru laici, si ei la randul lor „preotie imparateasca”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveste atat pastorul cat si turma.

Conform conceptiei Sfantului Ioan Gura de Aur, punctul de plecare spre aceasta slujire este vocatia iubirii fata de Dumnezeu si, in aceeasi masura, fata de cei pastoriti: „Petre, Ma iubesti?... daca Ma iubesti paste oile Mele”. Viitorul preot trebuie sa raspunda odata cu Sfantul Petru: „Tu stii Doamne ca Te iubesc!” Dar nu numai atat, ci el trebuie sa poata raspunde mereu „eu” si la cealalta intrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasa si inteleapta?” Dupa acest raspuns Iisus Hristos „il va pune pe dansul peste toate oile cate sunt ale sale. In aceasta ipostaza, preotul, bunul pastor, trebuie sa fie gata a-si da viata pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).

Din capitolul VIII al tratatului intelegem ca slujba preotiei intrece si nevointele aspre ca: postul, dormitul pe jos, privegherea, apararea celor nedreptatiti, ocrotirea orfanilor si vaduvelor. Aceasta slujire este selectiva si exclude total femeile si mare parte dintre barbati. Bineinteles, este foarte cunoscuta, astazi, pozitia protestanta si anglicana, care, sub presiunea vremurilor foarte vitrege in care traim, azi, din punct de vedere spiritual, a miscarii feministe de tip new age, a purces la „ordinarea” (caci acolo nu poate fi vorba de hirotonie) femeilor, sfidand si prin aceasta masura iresponsabila traditia si invatatura Bisericii.

Ba chiar si din punctul de vedere al dialogului ecumenic interconfesional se constata un mare regres in relatia acelora cu ortodocsii, romano-catolicii si monofizitii!... Superioritatea sufleteasca a pastorului fata de pastoritii sai trebuie sa fie asemanatoare cu cea a omului fata de necuvantatoare (1 Tim. IV, 13). Sa insistam, o clipa cutremurati, asupra acestei asertiuni. Oare zilele noastre ne mai ofera in mod „realist” aceasta posibilitate? Sau ea ramane un deziderat asimptotic?!... Cert este ca in cele ce se pot constata astazi, clerul se prezinta ca nivel duhovnicesc si moral foarte asemanator cu nivelul credinciosilor sai, fara a generaliza, insa!... Diferenta decisiva ramane preotia harica si nivelul cunostintelor teologice de specialitate, dar in rest!...

Editorialul, si astazi foarte actual, „De ce este atacata Biserica?” din revista „Vestitorul Ortodoxiei” nr. 197 din Februarie 1998 confirma aceasta observatie. Asa ajungem sa ne pasca pericolul protestant de sola gratia, adica sa-l respectam pe cleric numai pentru harul preotiei sacramentale, ignorand trasaturile sale de caracter personale si duhovnicesti!... Dar pentru cei ce ridica pretentii si critici la adresa Bisericii si ierarhiei sale exista si raspunsul scripturistic amar, la Osea IV, 9 care zice foarte limpede: „Cum va fi poporul asa va fi si preotul!”. Nu ne ramane decat sa ne plangem, smeriti, slabiciunile si pacatele noastre – cler si credinciosi deopotriva – purtandu-ne sarcinile unii altora avand nadejde in mila si harul lui dumnezeu ce plinesc neputintele noastre!...

Responsabilitatea preotului are in vedere multimea sufletelor ce nu pot fi pretuite in lumea aceasta. Turma cuvantatoare este atacata de dusmani de natura morala cum ar fi: „adulterul, necuratenia, nerusinarea, idolatria, inveninarea, vrasmasiile, certurile, mania, clevetirile, murmurele, ingamfarile, neintelegerile si altele, toate numite faptele carnii”. Insa exista o mare deosebire intre pastorul oilor si cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum tratati cu aceeasi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenta nici in acel mod in care o pot face judecatorii laici. Asadar este nevoi de convingere, nu de constrangere.

Trebuie pastrat si echilibrul intre acrivie si iconomie in functie de situatia si de starea sufleteasca a credinciosului respectiv cu toate predispozitiile ei. Si aici, autorul acestei insemnate lucrari, face comparatia cu recuperarea „oii pierdute”: omul ratacit este mult mai mult greu de adus inapoi fara forta, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Daca vom pune fata in fata primele dintre faptele milosteniei trupesti si sufletesti, si anume: a satura pe cel flamand, respectiv a indrepta pe cel ce greseste, vedem de indata superioritatea milosteniei sufletesti (cap. X). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea fata de pastoriti, se aminteste ca: „Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei daca va veti iubi unul pe altul pana la sacrificiul propriei vieti: caci cea mai mare dovada de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeste cineva”.

Sfantul Ioan Hrisostom compara, apoi, preotia crestina cu cea a lui Aaron. Diferenta radicala consta in aceea ca preotia crestina a fost instituita de Insusi Duhul Sfant. O alta deosebire decurge din jertfa adusa la altar de slujitor: preotul crestin oficiaza jertfa cea fara de sange in care prin pogorarea duhului Sfant painea si vinul se prefac in chip tainic in Trupul si Sangele Mantuitorului. Comparatia cu jertfa facuta de proorocul Ilie ne da, iarasi, dimensiunea infricosata a preotiei crestine (cap. XIV). Desigur ca sufletele omenesti create nu pot sa suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec asa cum am aratat sub forma vazuta si gustata a painii si a vinului. Sa nu uitam, asadar, ca minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pamant!

Nu numai atat, dar preotilor crestini li s-a dat o putere care covarseste toate fapturile create, vazute si nevazute: „Aceia ale caror pacate le veti ierta vor fi iertate; si pe ale carora le veti tine vor fi tinute”. Acest lucru petrecandu-se atat pe pamant cat si in ceruri preotii devin conlucratori in iconomia mantuirii cu Insusi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Daca adaugam la aceste doua taine (Spovedania si Impartasania) si Taina Botezului, poarta de intrare in comuniunea cu Dumnezeu si cu Biserica Sa, vedem ca puterea si raspunderea preoteasca nu au asemanare nici in cer, nici pe pamant. Cat de puerile, ca sa ne exprimam cu prea multa blandete, ne par prin comparatie „minunile” OZN-iste si „puterile” paranormale cu care suntem asediati in mass media contemporana.

Acestea pot avea aderenta si succes numai la acei la care legatura cu Biserica, Tainele – deci Harul – invatatura si liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizarii. Doar in conditiile acestea se poate explica si pierderea acelei facultati esentiale dobandita in chip haric la Taina Mirungerii: - darul deosebirii duhurilor (diakrisis). Aceasta s-a petrecut, desigur, in mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, si s-a datorat, in cea mai mare masura, perceptiei distorsionate de tip nestorian si augustinian, conform carora cele ceresti ramaneau tot mai mult „acolo si apoi”, oamenii gandind, din ce in ce mai mult, in sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Si astfel in locul contactului cu Imparatia si Tainele ei, acel eshaton adevarat crestin, care este un vesnic prezent s-a instaurat, gradual, acea perceptie filosofica idealista si abstracta, culminand cu necredinta, agnosticismul si chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.

Revenind la comparatia cu preotii Legii vechi, observam ca preotia levitica putea constata curatia de lepra (boala trupeasca), in timp ce preotii crestini pot vindeca prin Taina Sfantului Maslu atat trupeste cat si sufleteste, ceea ce este cu mult mai presus. Si din acest motiv preotii sunt numiti de catre crestini „parinte”, fiind parinti duhovnicesti, cu valoare mult mai mare decat parintii trupesti (cap. XV). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui sa se ridice la inaltimea Sfantului Apostol Pavel care prefera sa fie anatematizat odata cu cei intru Hristos frati ai sai (cap. XV). Urmeaza, in continuare, avertismente puternice fata de pericolele duhovnicesti care-l pot paste pe preot. In primul rand slava desarta, disimulata adesea sub forma modestiei exterioare, totodata lipsind smerenia interioara (cap. XVII). Cu toate ca femeile au fost excluse de la oficiul preotiei harice si chiar de la predica in biserica, ele compenseaza uneori prin ceea ce numim astazi „trafic de influenta”. Astfel se ajunge la proverbul care spune ca: „supusii il conduc pe regele lor!”

Sfantul Ioan Hrisostom continua prin a arata virtutile duhovnicesti ce trebuie sa impodobeasca pe slujitorii altarelor. Prima se enunta printr-o afirmatie negativa, din punct de vedere gramatical, dar pozitiva logic si apofatica, din punct de vedere teologic: „a nu dori aceasta cinste!” (Cap. XVIII). Odata ajuns totusi in aceasta lucrare, trebuie sa-si faca datoria chiar cu riscul de a intra in conflictul cu mai marii sai si chiar de a fi depus din treapta. De altfel acest lucru i s-a si intamplat autorului nostru dupa cuvantul: „Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti caci plata voastra multa este in ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativa este aceea de a nu avea ambitie.

Aceasta este valabila in toate domeniile, dar cu atat mai mult in slujirea sacerdotala. Sfantul insista asupra tariei sufletesti de nezdruncinat, in stare sa suporte insulta, persecutiile, supararile, ironiile, plangerile nemotivate. Virtutea consta, de fapt, in capacitatea de a nu se mania. Vartejul acestei patimi – si totodata pacat de moarte – atrage dupa sine aroganta, orgoliile personale, acuzatiile fara temei, ura si razbunarile, insultele si provocarile obraznice care aduc foarte multe tulburari sufletesti celor in cauza cat si celor din jur. Prin aceasta se vede influenta covarsitoare pe care o are preotul ca pilda vie pentru enoriasii sai, pe care ii poate influenta atat in bine cat si in rau, din pacate.

Totodata, preotul este expus si unui alt pacat de moarte: - invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi si credinciosi. Intrucat este omeneste a cadea, fie cat de putin, adversarii pot specula imediat slabiciunile inerente spre a-l defaima si judeca. Inca o data se atrage atentia candidatului la preotie sa-si cerceteze cugetul si constiinta pentru a vedea daca este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care ii atrage si pe ceilalti dupa el in groapa (cap. XXI). Deoarece preotul are in grija Trupul lui Iisus Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, insa bolile cu care se confrunta sunt de natura duhovniceasca, cu mult mai dificil de diagnosticat si de tratat (cap. XXII). Singurul medicament de care dispune preotul in aceasta privinta este rugaciunea, cuvantul, sfatul si predica. Pentru aceasta este atat de necesara arta elocintei, in care Sfantul Ioan Gura de Aur a ramas neintrecut, atat atunci cand era avocat laic cat si ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului.

El compara plastic confruntarile retorice cu adversarii cu lupta dusa pe campurile de batalie militare, cu armele ostasesti. Sfaturile acestea, ca de altfel si tot restul lucrarii, cu foarte mici exceptii, se dovedesc a fi foarte ziditoare si preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi si mai noi, cu pacatele si patimile mai vechi si mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadeaza si cu fenomenul neognostic sincretist new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combatute cu mult succes. Drept arma folositoare si temelie de granit in aceasta lupta ne sta Sfanta Scriptura. „Toata scriptura fiind insuflata de Dumnezeu este folositoare pentru invatatura adevarului, pentru combaterea erorii, pentru indreptarea abaterilor si pentru formarea omului dupa dreptate ca el sa se apropie de Dumnezeu si sa fie desavarsit” – a zis Sfantul Apostol Pavel.

Tot de la el ne-a ramas indemnul dat preotilor din Efes: „Vegheati si aduceti-va aminte ca timp de trei ani n-am incetat nici ziua nici noaptea de a invata pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preotilor li se cere atat puritatea vietii cat si puritatea credintei (cap. 24, p. 153). O atentie deosebita trebuie acordata mai ales pentru faptul ca vin multi in biserica pentru a urmari talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai putin preocupati de valoarea soteriologica, mantuitoare a invataturii (cap. 25, p. 156). Asadar predicatorul trebuie sa contracteze aceasta pornire defectuoasa necautand a dobandi un succes „de galerie” si slava desarta (cap. 26, p. 157). Este necesar a se imbina aceste doua calitati ce nu sunt tocmai consonante: modestia si talentul, precum si o alta pereche antinomica: indulgenta si severitatea.
Echilibrul moral al preotului nu trebuie sa se clatine nici in fata laudelor nici in fata criticilor nemeritate pe care le primeste de la credinciosii si, mai cu seama, de la colegii sai (cap. 27, p. 159).

Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-si atrage simpatia si voturile ascultatorilor. Nu laudele lor trebuie urmarite ci a placea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele si actiunile preotului au consecinte atat in viata aceasta cat, mai ales, in cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o forma la judecata argumentul ignorantei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul ca vietuieste in lume, inconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie sa aiba o grija de sine sufleteasca mai mare chiar decat a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesara pastrarea cumpenei intre cele doua tendinte extreme: saracia si bogatia, luxul si simplitatea. Sfantul Ioan Gura de Aur ne avertizeaza tot in termeni dialectici de a ne feri de cele doua patimi opuse ce ne pot stapani in relatia cu credinciosii: lingusirea servila si neroada aroganta. El a cunoscut deopotriva starea monahiceasca si pustnicia, de aceea este indreptatit a face comparatia sihastrului cu preotul de mir ce are a se ingriji si de sufletele celorlalti aflandu-se in mijlocul ispitelor lumesti (cap. 31, p. 174).

Preotul se roaga pentru toti cei din Biserica, deci trebuie sa fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La randul lor enoriasii apartin unor diverse categorii: bogati si saraci, culti si ignoranti, tineri si batrani, barbati si femei, parinti si copii, diversitate ce implica o mare mobilitate sufleteasca din partea pastorului duhovnicesc care nu trebuie sa fie nici prefacatorie nici lingusire (cap. 32, p. 178). Dupa cum in medicina nu exista boli ci bolnavi, tot asa oamenii trebuie tratati in mod personal in privintele duhovnicesti conform predispozitiilor lor. Comparand, in continuare, situatia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arata ca preotul se gaseste in fata enoriasilor in lumina care nu-si poate ascunde cusururile, mania, neglijenta, vanitatea si celelalte (cap. 33, p. 184). In legea veche preotii erau datori sa aduca jertfe animale deosebite pentru curatarea pacatelor lor. Aceasta ne arata gravitatea greselilor personale si in cadrul preotiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Acelasi mare dascal al teologiei ortodoxe romanesti – Parintele Profesor Dumitru Fecioru – in incheierea introducerii sale la aceasta lucrare atentioneaza preotul din toate timpurile spunandu-i: „Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai inalt al slujirii preotesti. Esti puternic. Poti lega si dezlega sufletele. Poti scoate din iad sufletele si le poti baga in rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici ingerilor, nici arhanghelilor. Tie ti-a dat, cat esti pe pamant, puterea aceasta de a ierta pacatele credinciosilor tai. Esti puternic. Poti, cu farama ta de trup, in care palpaie sufletul, poti pogori pe Dumnezeu din ceruri, ca sa te sfinteasca si sa te mantuie si ca si tu, la randul tau, sa sfintesti si sa mantui pe credinciosii tai.

Sfinteste-te, indumnezeieste-te cu trupul lui Dumnezeu cat mai des. Sfinteste si indumnezeieste la fel pe credinciosii tai. O, poti1 Toata puterea aceasta este in mana ta. Ti-a dat-o Dumnezeu. Dar fereste-te! Ia aminte ca esti pe cel mai inalt pisc. Ia aminte si fereste-te! Esti inconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Stii, doar, ca piscurile cele mai inalte sunt cele mai bantuite de furtuni. Acolo, pe piscul ametitor de inalt pe care te gasesti, sufla vantul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ametitor de inalt, tunetele se slobozesc chiar in preajma ta. Acolo, pe piscul acela ametitor, este gheata si zapada, cand la poalele muntelui infloresc crinii, infloresc trandafirii. Esti pe loc inalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereste-te!”

Cu aceasta am dorit, fara a avea pretentia de a fi si reusit, sa enunt pe scurt si concis aspectele morale ale vietii preotului si chiar ale episcopului, deoarece in aceasta carte ele se impletesc aproape in fiecare capitol. Autorul lucrarii a dovedit atat o deplina cunostinta de cauza in calitate de monah si diacon cat si cunostinte scripturistice si retorice temeinice, toate acestea plus vocatia si harul dumnezeiesc l-au facut pe neintrecutul predicator al bisericii sa fie numit Gura de Aur. Multi vor spune ca cele spuse in aceste randuri nu enunta noutati deosebite dar sa nu uitam faptul ca autorul acestor ziceri este nimeni altul decat Sfantul Ioan Gura de Aur!... Si, caatare, invataturile transmise prin tratatul sau despre preotie raman un indreptar de nepretuit atat pentru cei ce urmeaza sa intre in preotie cat si pentru cei ce au capatat dumnezeiasca slujire, pana la sfarsitul veacurilor!…

Am convingerea ca tot ceea ce se marturiseste, in aceasta perioada despre Sfantul Ioan Hrisostom, reprezinta nu numai o contributie importanta la cunoasterea vietii si slujirii Sfantului, cat mai ales o actualizare si o asezare folositoare a mostenirii lasate noua de acest mare parinte al Bisericii, in contextul existentei noastre de oameni ai inceputului de mileniu III. Dumnezeu sa ne ajute in slujirea la care am fost chemati si asezati fiecare dintre noi, iar Sfantul Ioan sa ne invredniceasca prin rugaciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp mostenirea!...

Sursa bibliografica de referinta: Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigorie din Nazianz, Sfantul Efrem Sirul „Despre Preotie”, traducere, introducere si note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1998.

Sursa:www.CrestinOrtodox.ro

<--more-->