Preluam de pe un blog al unei surori duhovnicesti, dedicat parintelui Gheorghe Calciu, un cuvant de Pasti al acestuia din aprilie 2006, ultimele Pasti petrecute pe pamant de parinte. Peste jumatate de an Sfintia sa avea sa plece la Domnul ca sa praznuiasca “mai cu adevarat” Invierea “in Ziua cea neinserata a Imparatiei”:
“Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.
Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.
Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii.Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastrepentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.
Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar îngerul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute. La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.
Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»
Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul!” Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: “«Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău. (Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.”
Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.
Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică!» Ei răspundeau:«Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei: Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.
Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.
In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind, ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.
Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi». Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.
In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!
Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şiHristos vascresi!
Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită, slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.
In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea, toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.
De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviatpentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.
Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei.Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şi vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.
Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şi copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.
Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord? Când minciuna şi calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?
Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?… O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-8)
Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!”
(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa –Ganduri duhovnicesti despre Pasti si Inviere)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu